La începutul secolului al XIV-lea, de pe coastele Venezuelei, coborând pe fluviul Orinoco și mânuind cu pricepere canoele, s-a așezat în Antilele Mici tribul războinic al caraibilor, cu o limbă cu totul diferită de cea a popoarelor arawak care locuiau deja insulele. Din punctul de vedere al indienilor taíno, vecinii lor arawak, noii veniți cu greu puteau fi bineveniți: se deosebeau prin înfățișare, prin obiceiuri și, mai ales, prin spiritul războinic și printr-un ritual care le stârnea vecinilor o frică adevărată – canibalismul ritual. Istoricii presupun că, dacă nu ar fi existat cucerirea europeană, care a nimicit în egală măsură toate culturile din Caraibe, caraibii ar fi ajuns cu timpul să stăpânească întreaga lume a insulelor, căci în momentul sosirii lui Columb se aflau în plin avânt cuceritor.
Numele de caraibi provine din limba arawak și înseamnă aproximativ „mâncător de oameni” – o denumire pe care le-au dat-o tocmai popoarele vecine și pe care au preluat-o apoi și cronicarii europeni (de aici și termenul de canibalism). Este important de subliniat că mâncarea rituală a cărnii omenești nu avea la caraibi rolul unei surse de hrană, ci făcea parte dintr-un complex războinic și magic – se credea că astfel trec asupra învingătorului puterea și curajul victimei învinse, iar în același timp dușmanul era înspăimântat.
Societatea caraibă se distingea și printr-o împărțire foarte clară a rolurilor între bărbați și femei. Poliginia era obișnuită, iar bărbatul putea aduce în comunitate și femeile adversarilor învinși, în timp ce bărbații hotărau aproape exclusiv asupra războaielor și a celorlalte întreprinderi comune. Bărbații dușmani capturați deveneau de obicei sclavi sau, în mai puține cazuri, victime ale ritualurilor. Atacurile aveau loc cel mai adesea noaptea: caraibii se strecurau cu canoele până la așezările arawak, apoi, cu larmă și sunet de trâmbițe, atacau prin surprindere cu săgeți aprinse, ucigând pe loc bătrânii și bărbații în putere, iar femeile și copiii erau luați în robie.
Despre canibalism
Canibalismul, adică antropofagia (din grecescul anthropos – om și phagein – a mânca), nu a fost nicidecum o trăsătură exclusivă a caraibilor; materialul etnografic îl consemnează, în forme diferite și cu înțelesuri diferite, la o serie de popoare din întreaga lume, aproape întotdeauna într-un context religios și magic. La unele comunități din Noua Guinee, uciderea rituală și mâncarea simbolică a victimei făceau parte din îndelungate ritualuri ale fertilității, legate de cultivarea cocotierului. La unele popoare sud-americane este consemnată credința că mâncarea inimii adversarului ucis îi transmite războinicului neînfricarea acestuia – un motiv foarte apropiat de cel de la caraibi. În unele comunități din Africa Centrală, dimpotrivă, canibalismul și-a pierdut dimensiunea religioasă și a fost practicat ca parte a hranei de zi cu zi și ca simbol al prestigiului social, iar au fost consemnate și cazuri cu totul excepționale de canibalism din nevoie extremă, în condiții de foamete, la indivizi aflați departe de orice tipar cultural.
În ciuda tuturor acestor deosebiri, etnologii recunosc în aceste exemple și un fir comun: canibalismul ritual, oricât de crud ar părea din perspectiva de astăzi, întărea adesea solidaritatea interioară a comunității și, prin intimidarea adversarului, îi sporea șansele de supraviețuire în conflictele cu vecinii. Și la alte popoare războinice din istorie – inclusiv la maorii din Noua Zeelandă, cunoscuți pentru expunerea rituală a capetelor dușmanilor învinși – o socoteală simbolică asemănătoare cu adversarul era însoțită de cântece și dansuri războinice speciale, menite să-i batjocorească și să-i umilească pe cei învinși.
