Yanomami, poporul care își spune simplu „oamenii”, locuiește în pădurile tropicale dese de pe cursul superior al Orinocului și din nordul Amazonului, la granița dintre Venezuela și Brazilia. Este una dintre cele mai mari comunități indigene din America de Sud, care a rămas până la mijlocul secolului XX aproape complet izolată de lumea din afară, împărțită în peste două sute de așezări mai mici, risipite prin pădure.
Unitatea de bază, de locuit și socială, este shabono – o construcție circulară uriașă din pari și frunze de palmier, deschisă spre curtea interioară, sub al cărei acoperiș trăiește un sat întreg, uneori chiar câteva sute de oameni. Fiecare familie are propria vatră lângă marginea exterioară a inelului, iar mijlocul rămâne liber pentru adunări și ritualuri. Yanomami practică agricultura prin defrișarea și arderea pădurii, cultivând mai ales banane și manioc, iar hrana și-o completează vânând cu arcul și săgețile și culegând roadele pădurii.
Yopo și spiritele hekura
Viața religioasă este strâns legată de șamanism. Șamanii, numiți shapori, comunică în transă cu spiritele hekuraSpiritele naturii din credința yanomami, pe care șamanul le cheamă în transă ca să apere satul de boli și de influențe rele. inhalând yopoPulbere halucinogenă preparată din scoarța sau semințele unui arbore din pădure, pe care un ajutor i-o suflă șamanului în nas printr-un tub lung și gol în timpul ritualului., o pulbere pe care un ajutor le-o suflă în nas printr-un tub lung și gol. Ritualurile șamanice însoțesc aproape fiecare moment important al comunității, de la vindecarea bolnavilor până la pregătirile pentru război sau pentru pace cu satele vecine.
Moartea unui membru al comunității este însoțită de un ritual special de amintire, reahuOspăț ritual yanomami; în forma sa de doliu, cenușa și oasele mărunțite ale mortului sunt amestecate într-o pastă de banane pe care o beau rudele și prietenii.: trupul mortului este incinerat, iar cenușa și oasele lui mărunțite sunt amestecate într-o pastă de banane pe care rudele și prietenii o beau în timpul ospățului. În acest fel, potrivit credinței yanomami, esența vitală a celui mort rămâne păstrată în comunitate, în loc să dispară pentru totdeauna în pământ.
Lumea occidentală a știut multă vreme foarte puțin despre yanomami. Abia din anii ’50 ai secolului XX, odată cu venirea misionarilor și apoi a antropologilor – printre ei și Napoleon Chagnon, a cărui cercetare de teren din anii ’60 a modelat imaginea mai veche despre ei ca despre un „popor înverșunat” –, o descriere contestată ulterior ca simplistă, căci războaiele dintre neamuri erau doar o parte, și încă una rară, a unei vieți sociale mult mai complexe. O tulburare mai gravă a urmat în anii ’80 ai secolului XX, când căutătorii de aur au pătruns adânc în teritoriul lor, aducând boli față de care yanomami nu aveau rezistență. Presiunea internațională care a urmat a determinat Brazilia să proclame oficial, în 1992, teritoriul protejat Yanomami, una dintre cele mai mari rezervații indigene din întreaga Amazonie.
