Cultura Moche (sau Mochica) s-a dezvoltat în nordul Perului, în văile de coastă ale râului cu același nume, Moche, și ale râului Chicama, aproximativ între anii 200 și 700 d.Hr. Acest ținut se distinge printr-o climă aspră și uscată – un peisaj de deșert acoperit cu nisip cenușiu, adus de vânturi de pe povârnișurile Anzilor, sărac în animale sălbatice, dar pe care locuitorii lui au reușit să-l îmblânzească și să-l facă roditor.
Societatea era clar stratificată: în vârf se aflau domnitorul și preoțimea, iar la bază agricultorii și oamenii de rând. Apartenența la un anumit strat se vedea, printre altele, în pictarea feței și în podoabele de nas. Din reprezentările artistice și din rămășițele din morminte se știe că erau scunzi, musculoși și lați în umeri, cu fața rotundă, pomeții proeminenți, nasul acvilin și ochii migdalați.
Erau aurari desăvârșiți și cunoșteau bine meșteșugurile metalurgice – făceau aliaje de aur și știau să aurească argintul și cuprul printr-o tehnică în care obiectul era cufundat într-o soluție cu săruri de aur și apoi încălzit până când un strat subțire de aur se lega de suprafață. Prelucrau penele în podoabe și mantii, iar mâinile și le împodobeau cu inele și cu foițe subțiri de aur pe unghii.
Ceramica
Moche au atins un nivel excepțional de înalt în realizarea ceramicii. Vasele lor huacos (cuvânt din limba quechua pentru vasele de lut) erau lucrate din lut de două culori, roșiatic și alb-crem, și înfățișau în mod realist cele mai diverse aspecte ale vieții cotidiene și religioase. O culme aparte a acestei arte o reprezintă așa-numitele vase-portret, la care gâtul vasului era modelat sub forma unui chip omenesc puternic individualizat.
O parte din vase poartă și motive erotice explicite, care tratează o întreagă serie de teme sexuale; arheologii observă, de exemplu, că reprezentările actului anal sunt mai numeroase decât cele ale actului vaginal, ceea ce este uneori interpretat ca o posibilă formă de control al nașterilor, în timp ce sursele vorbesc totodată despre pedepse aspre pentru legăturile extraconjugale – ceea ce arată că libertatea pe care o vedem pe ceramică era probabil privilegiul unui cerc restrâns al elitei, și nu oglinda vieții de zi cu zi a omului de rând.
Petrecerile și ritualurile erau strâns împletite: ospețele cuprindeau și consumul îmbelșugat de chicha, o băutură alcoolică obținută prin fermentarea porumbului, iar dansul și muzica făceau parte din sărbătorile religioase. Pentru dans se purtau veșminte speciale și măști, iar ca instrumente se foloseau flaute din trestie și din ceramică, un corn făcut dintr-o scoică marină mare (pututu), felurite zornăitoare și tobe îmbrăcate în piele de lamă.
Hrana, construcțiile și religia
Agricultura era coloana vertebrală a economiei. Moche au dezvoltat un sistem de irigații care, ca nivel de complexitate, se poate compara cu cele mai bune soluții ale Lumii Vechi – o rețea ramificată de canale și apeducte alimenta cu apă văi întregi (canalul La Cumbre, lung de aproximativ 113 km, aducea apă din râul Chicama), iar pe povârnișurile abrupte se construiau terase care măreau suprafața cultivabilă. Cultivau porumb, fasole, arahide, cartofi, castraveți, coca și bumbac, iar pământul era împărțit după reguli stabilite – fiecare bărbat primea o parcelă de bază (tupu), plus un adaos pentru fiecare copil născut, în timp ce nobilii dispuneau de proprietăți mult mai mari.
Pe lângă agricultură, un rol important în hrană îl aveau vânătoarea și pescuitul – vânau cerbi, păsări și lei de mare, iar maimuțele și papagalii erau ținuți ca animale de companie. Lamele domesticite dădeau lână și carne și erau folosite ca animale de povară, iar măruntaiele lor erau folosite și în ghicit. Populația de pe coastă construia bărci asemănătoare celor care se pot vedea și astăzi pe lacul Titicaca.
Ca material de construcție se folosea cel mai des cărămida nearsă, piatra fiind folosită mai puțin, iar acoperișurile erau acoperite cu paie sau cu trestie. Potrivit descrierii unui cronicar spaniol din secolul al XVI-lea, fiecare domnitor local din vale avea o casă mare din cărămidă, cu stâlpi, terase și o piață spațioasă în apropiere. Zidurile exterioare erau tencuite și pictate cu picturi murale, iar pe câmpuri se ridicau și fortificații pentru apărarea împotriva atacatorilor, precum și o rețea de drumuri mărginite de ziduri de cărămidă, pe alocuri înalte de până la un metru și jumătate.
În centrul religiei se afla cultul lunii, pe care o numeau Si; în cinstea ei a fost ridicat templul cel mai mare, în timp ce cel mai mic era închinat Soarelui. Fenomenele naturii erau interpretate ca lucrarea zeităților, iar în ritualuri se folosea și cactusul San Pedro, bogat în mescalină – potrivit tradiției, fete alese săreau, sub efectul lui, de pe faleze stâncoase pentru a îmbuna forțele naturii. Sacrificiile omenești existau, deși nu în măsura în care le practicau mayașii sau aztecii în Mezoamerica. Zeitatea supremă a panteonului se numea Ai ApaecAi Apaec, „cel care creează”, o zeitate înfățișată adesea cu colți de felină, zeul principal al panteonului culturii Moche.. Ca multe alte popoare andine, credeau în viața de după moarte și în faptul că mortul, pe drumul spre lumea cealaltă, trebuie înmormântat cum se cuvine, cu toate obiectele care i-au aparținut în timpul vieții.
Sipán
Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX, nu numai în cele două Americi, ci și în lume, s-a petrecut în micul sat SipánLocalitate din nordul Perului, în valea Lambayeque, cunoscută pentru un șir de morminte regale neatinse ale culturii Moche, descoperite la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX., din nordul Perului. În februarie 1987, un grup de jefuitori de morminte din partea locului (huaqueros) a început să sape într-o movilă sfântă și a dat peste un mormânt bogat. O ceartă pe pradă l-a făcut pe unul dintre ei să anunțe poliția, care l-a chemat pe arheologul Walter AlvaArheolog peruan care din 1987 a condus săpăturile de la Sipán și a prezentat lumii descoperirea ca pe una dintre cele mai importante din istoria arheologiei andine. să preia cercetarea.
Săpăturile nu au fost lipsite de conflicte – situl a continuat să fie atacat de jefuitori, iar într-un asemenea incident poliția l-a ucis pe unul dintre ei. Totuși, echipa a descoperit un întreg șir de morminte. În cel central au fost găsite nouă trupuri: al domnitorului din Sipán, al celor două însoțitoare ale sale, a trei războinici și a încă trei persoane, toate așezate în mormânt deja moarte, deși rămâne deschisă întrebarea dacă au pornit de bunăvoie pe lumea cealaltă.
Rămășițele domnitorului din sarcofagul principal erau acoperite cu pectorale, coliere și alte obiecte de aur, precum și cu cochilii de melc marin din genul Spondylus, pe care Moche le socoteau hrana zeilor. În nișele alăturate au fost găsite 221 de vase ceramice cu scene din viața de zi cu zi. Asemenea multor culturi andine, și Moche au pierit în cele din urmă din cauza unui șir de calamități naturale – ciclurile El Niño, secete și inundații – care au dus la foamete și la conflicte pentru resursele tot mai puține. Walter Alva a descris mai târziu descoperirea de la Sipán ca pe o experiență profund personală și emoționantă, o ocazie de a înfățișa lumii strălucirea unei culturi aproape uitate.
