Cultura Nazca s-a dezvoltat în sudul Perului, în regiunea care poartă astăzi numele de Ica, și a fost strâns legată de cultura mai veche Paracas, în timp ce a existat în aceeași perioadă cu cultura Moche din nordul coastei. Și-a atins apogeul aproximativ între anul 100 î.Hr. și anul 600 d.Hr.
Așezările erau ridicate pe cursurile superioare ale râurilor care, din cauza cantității reduse de apă, secau adesea înainte de a ajunge la Oceanul Pacific. Pentru a-și asigura apa într-un mediu atât de arid, oamenii culturii Nazca au construit, asemenea altor culturi de coastă din acea vreme, apeducte subterane ramificate – un sistem care cerea serioase cunoștințe de hidraulică și care funcționează parțial și astăzi.
Societatea era condusă, se pare, de preoți care se pricepeau la astronomie, calcule și geometrie. Pe ceramica pictată erau înfățișați purtați în lectici de servitori slabi, ceea ce arată poziția lor înaltă. Prestigiul lor se sprijinea probabil și pe capacitatea de a „citi” cerul și de a prevedea schimbarea anotimpurilor – în acest context este pomenit și calendarul de 360 de zile atribuit acestei culturi.
Mormintele descoperite în regiune arată că ritualul funerar avea o mare importanță. Morții de vază erau înmormântați în morminte complexe, însoțiți de ceramică, țesături, bijuterii de aur și podoabe din pene pentru drumul pe lumea cealaltă; în aceleași complexe au fost găsite și rămășițele unor persoane despre care se presupune că au fost sacrificate, printre care și oase de copii. Oamenii de rând erau înmormântați mai simplu – în gropi, în poziție șezândă și fără ofrande.
Olăritul
Arheologii socotesc ceramica Nazca printre cele mai bune din întreaga Americă precolumbiană. Era lucrată prin modelarea lutului pe o bază convexă, iar forma ei inconfundabilă – un corp rotunjit cu două gâturi tubulare unite printr-o toartă în formă de punte – o deosebește ușor de ceramica altor culturi andine.
Decorurile erau variate: de la motive geometrice (romburi, cercuri, triunghiuri) până la motive vegetale, animale și umane. Se remarcă în mod deosebit chipul unei ființe cu față de felină din a cărei gură ies șerpi, precum și numeroasele reprezentări de capete omenești tăiate, din cauza cărora unii cercetători presupun că vânătoarea de capete avea un loc în credințele acestei culturi.
Liniile Nazca
Cea mai cunoscută moștenire a acestei culturi sunt, fără îndoială, geoglifele din deșertul Pampa de Nazca (sau Pampa del Ingenio), desene uriașe săpate în sol care dovedesc o cunoaștere profundă a astronomiei. Primul care le-a descris, în 1926, a fost arheologul peruan Toribio Mejía XesspeArheolog peruan care a consemnat primul, în mod științific, existența liniilor din deșertul Nazca, deși ele erau cunoscute localnicilor și mai devreme., iar câteva decenii mai târziu studiul lor a fost continuat de matematiciana germană Maria Reiche
Maria Reiche (1903–1998). Matematiciană germană care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în deșertul Nazca, studiind și ocrotind geoglifele. Este înmormântată în apropierea liniilor pe care le-a studiat..
Începând din anii ’40 ai secolului XX, Reiche a măsurat și cartografiat ani de zile liniile și a ajuns la concluzia că cele mai mari dintre ele serveau drept un fel de calendar astronomic, legat de succesiunea anotimpurilor și de poziția corpurilor cerești. Într-un loc, de exemplu, a constatat că nu mai puțin de 23 de linii drepte se ramifică dintr-un singur punct, iar una dintre ele indică poziția Soarelui în momentul echinocțiului. Pentru un popor a cărui supraviețuire depindea de apa rară și prețioasă, urmărirea unor asemenea cicluri avea și o însemnătate cât se poate de practică.
Geoglifele înfățișează păsări (pelican, pescăruș, cocor, condor, papagal, colibri), apoi un păianjen
Păianjenul Una dintre cele mai cunoscute geoglife din deșertul Nazca., un melc, o maimuță și câteva reptile (o șopârlă, o iguană, un șarpe), dar se pot recunoaște și un câine, două lame, o balenă și o formă mare asemănătoare unui sfeșnic. Unele linii au doar un metru lățime, dar se întind pe kilometri, iar unele figuri de animale ajung la o lungime de până la 300 de metri. Au fost create prin îndepărtarea stratului superior al solului, întunecat și colorat de fier, ceea ce scotea la iveală stratul mai deschis, gălbui, de dedesubt.
În ciuda muncii de zeci de ani a cercetătorilor, printre care și Reiche, care le-a dedicat cea mai mare parte a vieții, scopul exact al liniilor Nazca este și astăzi subiect de speculații și continuă să fie socotit una dintre marile enigme ale Americii antice.
