Toltecii sunt un popor a cărui capitală, Tula, a fost cel mai important oraș din centrul Mexicului aproximativ între 900 și 1150. Îi cunoaștem din două izvoare foarte diferite: din cercetările arheologice de la Tula și din tradițiile aztecilor, care, la secole după dispariția toltecilor, îi slăveau ca modele și strămoși ai lor. Cele două imagini se suprapun doar parțial – de aceea, în povestea toltecilor, este mereu important să deosebim ceea ce a fost dezgropat de ceea ce a fost povestit.
Tula, locul trestiilor
Izvoarele aztece numesc capitala toltecilor Tollan, ceea ce în limba nahuatl înseamnă „locul trestiilor”; numele ei complet, Tollan Xicocotitlan, înseamnă aproximativ „locul trestiilor de lângă dealul viespilor”. Rămășițele orașului se află lângă actualul orășel Tula de Allende din statul mexican Hidalgo, la circa 75 de kilometri nord de Ciudad de México, la aproximativ 2.000 de metri altitudine.
Orașul a apărut în jurul anului 650, într-o vreme în care marea metropolă Teotihuacan se afla deja în declin, și a moștenit multe dintre tradițiile ei. Primul centru, pe care arheologii îl numesc astăzi Tula Chico („Tula cea Mică”), a fost incendiat și părăsit la sfârșitul secolului al IX-lea, iar cu circa un kilometru și jumătate mai la sud a fost ridicat un nou centru ceremonial – Tula Grande. Apogeul orașului se situează aproximativ între 900 și 1150. Potrivit estimărilor mai noi, Tula se întindea atunci pe circa 14 kilometri pătrați și avea până la 60.000 de locuitori, în timp ce estimările mai vechi vorbesc de 30.000–40.000. A fost probabil cel mai mare oraș din centrul Mexicului în vremea sa, deși considerabil mai mic decât vechiul Teotihuacan și decât Tenochtitlanul aztec de mai târziu.
Economia se baza pe agricultura cu irigații și pe meșteșuguri, mai ales pe prelucrarea obsidianului – sticla vulcanică din care se făceau lame și unelte. Tula era un centru important al comerțului cu obsidian verzui din minele de lângă Pachuca, iar în oraș s-au găsit și obsidian din Ucareo, în Michoacán, turcoaz provenind probabil din zona actualului New Mexico, ceramică policromă din Nicaragua sau Costa Rica și ceramica lucioasă caracteristică de tip plumbate de pe coasta pacifică a Guatemalei și a statului Chiapas, considerată unul dintre semnele prezenței toltece.
Atlanții și Tula Grande
Inima orașului era marea piață din Tula Grande, în jurul căreia erau dispuse principalele clădiri: piramidele B și C, Palatul Ars (Palacio Quemado), două terenuri pentru jocul ritual cu mingea și o platformă joasă, tzompantliPostament pe care erau expuse craniile celor sacrificați. Cel din Tula a fost cercetat de arheologul Eduardo Matos Moctezuma în 1968–1970, când în el s-au găsit și resturi de cranii umane.. Cea mai mare dintre piramide, Piramida C, este astăzi în stare proastă, așa că cea mai cunoscută clădire din Tula este Piramida B, mai mică, închinată zeului TlahuizcalpantecuhtliZeul luceafărului de dimineață, adică al planetei Venus când apare înainte de zori. În legende este legat de Quetzalcoatl., stăpânul luceafărului de dimineață.
Pe vârful Piramidei B se înalță astăzi celebrii atlanți din Tula – patru coloane de bazalt în formă de războinici, înalte de circa patru metri și jumătate, care susțineau odinioară acoperișul templului. Fiecare este alcătuit din patru bucăți îmbinate prin cep și lăcaș, iar războinicii poartă un panaș de pene pe cap, un pieptar în formă de fluture, un disc pe spate și un atlatlAruncător de suliță: un mâner de lemn cu un cârlig la capăt, care prelungește brațul și dă suliței o viteză și o bătaie mult mai mari. în mână. În fața piramidei se afla un vestibul cu șiruri de coloane, iar zidurile piramidei înseși erau acoperite cu reliefuri de jaguari și coioți în procesiune și de vulturi care sfâșie inimi omenești.
Atlanții nu au fost găsiți la locul lor. În 1941, în al doilea sezon de săpături, arheologul Jorge R. Acosta a dat într-un șanț de sondaj de pe latura nordică a piramidei peste bucățile lor împrăștiate: trei figuri au putut fi reconstituite în întregime, iar din a patra s-a găsit doar o parte. Bucățile au fost mai întâi așezate provizoriu în piață, iar pe vârful piramidei au fost readuse în 1960, când cercetările de douăzeci de ani ale lui Acosta la Tula s-au încheiat.
Latura nordică a Piramidei B este închisă de Coatepantli, „zidul șerpilor”, împodobit cu reliefuri de șerpi care devorează schelete omenești. Lângă piramidă se află și Palatul Ars, numit astfel după urmele de incendiu: sălile lui cu coloane aveau bănci împodobite cu reliefuri ale unor procesiuni de războinici și demnitari, iar în ele s-au găsit și sculpturi de tip chac-moolFigură culcată, sprijinită în coate, cu capul întors într-o parte și cu un vas sau o placă pe abdomen, probabil pentru ofrande. Astfel de sculpturi apar și la Tula, și la Chichén Itzá, iar mai târziu și la azteci.. În timpul lucrărilor din anii 1990, sub podeaua uneia dintre săli au fost descoperite depozite rituale cu discuri de pirită, unele împodobite cu mozaic de turcoaz, iar în aceeași perioadă a fost găsită și așa-numita platoșă de la Tula, lucrată din plăcuțe de scoici.
Quetzalcoatl, Tezcatlipoca și căderea Tulei
Ceea ce știm despre conducătorii Tulei provine aproape exclusiv din însemnări aztece și coloniale scrise cu secole mai târziu, precum Codexul Florentin al lui fra Bernardino de Sahagún și Analele din Cuauhtitlan. Potrivit acestor tradiții, tatăl primului mare conducător a fost căpetenia chichimecă Mixcoatl, iar fiul său, Ce Acatl Topiltzin Quetzalcoatl – numit după anul nașterii, „1-Trestie”, și după zeul Șarpele cu Pene – a devenit preot și conducător al Tulei, rămas în amintire ca un rege înțelept și evlavios, sub care au înflorit meșteșugurile.
Cea mai cunoscută poveste vorbește despre conflictul lui cu Tezcatlipoca, zeul vrăjitor întunecat. Potrivit tradiției, Tezcatlipoca l-a făcut prin vicleșug pe Quetzalcoatl să se îmbete cu pulqueBăutură alcoolică din seva fermentată a agavei, care în Mezoamerica se bea după reguli și ritualuri stricte. și să-și încalce legământul preoțesc; conducătorul rușinat a părăsit Tula și a plecat spre răsărit, către țărmul mării. Potrivit unei versiuni, consemnate în Analele din Cuauhtitlan, s-a ars acolo singur, iar inima lui s-a înălțat la cer și a devenit luceafărul de dimineață – ceea ce îl leagă de zeul căruia îi este închinată Piramida B. Potrivit alteia, a plecat pe o plută din șerpi, făgăduind că se va întoarce într-o zi.
Drept ultim conducător al Tulei tradițiile îl numesc pe Huemac, în timpul căruia orașul a fost lovit de foamete, conflicte interne și năvala popoarelor chichimece din nord; toltecii, potrivit acestor povești, s-au risipit în toate părțile, iar Huemac însuși a fugit la Chapultepec. Datele pe care izvoarele le dau pentru aceste evenimente diferă între ele cu aproape un secol întreg, iar mulți cercetători consideră că în aceste povești istoria și mitul sunt amestecate de nedespărțit.
Arheologia confirmă că sfârșitul a fost violent: undeva între 1150 și 1200, cea mai mare parte a orașului a fost incendiată și părăsită, clădirile monumentale au fost jefuite, iar multe sculpturi au fost sparte și îngropate în movilele piramidelor – printre ele și atlanții. Tula nu a rămas totuși niciodată complet pustie; mai târziu a fost repopulată de oameni de cultură aztecă, care scormoneau ruinele căutând sculpturi și ofrande îngropate.
Toltecii în ochii aztecilor
Pentru azteci, care și-au întemeiat capitala Tenochtitlan la aproape două secole după căderea Tulei, toltecii erau întruchiparea civilizației. Cuvântul toltecatl din nahuatl însemna „artist, meșter priceput”, iar toltecayotl – „toltecitatea” – însemna arta, învățătura și viața orășenească în general, spre deosebire de felul de viață „chichimec” al nomazilor din nord. Toltecilor li se atribuia inventarea calendarului, a medicinei și a multor meșteșuguri.
Originea toltecă era și o sursă de legitimitate politică. Primul conducător aztec, Acamapichtli, ar fi fost ales tocmai pentru că, pe linie maternă, descindea din neamul nobil din Culhuacan, oraș socotit moștenitorul toltecilor, iar o origine asemănătoare își revendicau și conducătorii altor orașe mezoamericane. De aceea cercetătorii avertizează astăzi că imaginea toltecilor ca mare imperiu spune probabil mai mult despre nevoile aztecilor decât despre Tula reală, a cărei influență, după unele estimări, a fost mai modestă – mai degrabă asemenea unui regat decât unui imperiu.
Tula și Chichén Itzá
Când exploratorul francez Désiré Charnay a săpat pentru prima dată la Tula, în anii 1880, a fost uimit de asemănarea cu orașul maya Chichén Itzá din Yucatán, aflat la peste o mie de kilometri distanță: și acolo există coloane în formă de războinici și de șerpi cu pene, procesiuni de jaguari și vulturi, chac-mooluri și o platformă pentru cranii. Charnay a tras concluzia că toltecii au cucerit Chichén Itzá, idee susținută și de tradiția maya despre Kukulcán – „Șarpele cu Pene” – venit dinspre apus.
Știința de astăzi este mult mai prudentă. Unii cercetători văd în continuare la Chichén Itzá urma unei prezențe toltece, alții consideră că ambele orașe au făcut parte dintr-o rețea mai largă de comerț și dintr-un cult comun al Șarpelui cu Pene, iar datările mai noi arată că unele clădiri în stil „toltec” de la Chichén Itzá sunt mai vechi decât apogeul Tulei, așa că influența poate să fi mers și în sens invers. Deocamdată nu există un răspuns unanim.
Între istorie și mit
Ruinele de lângă Tula au fost descrise încă din 1873 de geograful mexican Antonio García Cubas, iar primele săpături le-a făcut Charnay. Cu toate acestea, multă vreme s-a crezut că Tollanul din poveștile aztece era de fapt Teotihuacan. Cotitura a venit în 1941, când istoricul Wigberto Jiménez Moreno, la o masă rotundă a Societății Mexicane de Antropologie, a arătat pe baza izvoarelor istorice că Tollan este chiar Tula din Hidalgo – în același an în care Acosta a găsit atlanții. Acosta a lucrat la Tula până în 1960, iar cercetările au fost continuate apoi de Eduardo Matos Moctezuma, Alba Guadalupe Mastache, Robert H. Cobean și alții.
Nici astăzi istoricii nu sunt de acord cât de mult trebuie crezute poveștile aztece despre tolteci. Unii, precum Nigel Davies și H. B. Nicholson, considerau că din ele se poate desprinde, printr-o comparație atentă, un nucleu istoric; alții, precum Susan Gillespie și Michel Graulich, văd în ele mai ales o imagine mitică a trecutului, modelată de azteci după propriile nevoi. Ceea ce nu încape îndoială este Tula însăși – un mare oraș ai cărui constructori, războinici de piatră și cult al Șarpelui cu Pene au lăsat o urmă adâncă în arta și credințele Mezoamericii până la venirea spaniolilor.
