Zeul Soare, Inti, văzând că oamenii trăiesc ca animalele, s-a îndurat de ei și și-a trimis cei doi copii să le aducă înțelepciune, să-i învețe felurite meșteșuguri și să le dea legi, ca să iasă din sălbăticie. Acești copii au fost și primii incași, Manco Cápac și Mama Ocllo.
Inti i-a coborât în laguna lacului TiticacaCel mai mare lac din America de Sud și cel mai înalt lac navigabil din lume, la aproximativ 3.800 m altitudine, la granița dintre Peru și Bolivia de astăzi. În legendele andine era socotit locul unde s-a născut lumea. și le-a dat o vergea de aur, spunându-le ca, oriunde s-ar afla și s-ar opri, să încerce s-o înfigă în pământ. Acolo unde vergeaua avea să intre dintr-o singură lovitură, acolo urmau să întemeieze un oraș și o curte regală. Pământul a înghițit vergeaua de aur pe o colină (Huanacauri), iar acolo a fost întemeiat Cusco, capitala celui mai mare imperiu din America precolumbiană.
Această legendă și alte câteva legende andine despre nașterea civilizației incașe, deși diferă între ele, sunt legate de un același mitem: Manco Cápac și Mama Ocllo sunt primii incași.
Tawantinsuyu
Imperiul incașilor se numea Tawantinsuyu, ceea ce înseamnă imperiul celor patru zări, și era alcătuit din patru părți: Chinchaysuyu, Cuntisuyu, Antisuyu și Collasuyu. Se întindea de-a lungul coastei Oceanului Pacific și al lanțului Anzilor pe mai bine de 4.000 km, de la Ecuadorul de astăzi până în Chile, și acoperea 950.000 de kilometri pătrați. Capitala era Cusco.
Potrivit legendei, au existat 13 regi incași, dar, din lipsă de dovezi, primii opt sunt considerați mitici; probabil au fost căpetenii. Istoria incașilor începe în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Pachacuti Inca Yupanqui
Pachacuti Inca Yupanqui Monumentul lui Pachacuti Inca Yupanqui, Aguas Calientes, Machu Picchu. (1438–1471), și durează în jur de 100 de ani.
Imperiul era legat printr-o rețea măreață de drumuri, pentru a căror construire și întreținere incașii cheltuiau multe resurse. Aceste drumuri au fost, fără îndoială, unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru supunerea altor popoare și extinderea imperiului. Din Cusco porneau patru drumuri principale, care legau toate cele patru părți ale imperiului. Pe aceste drumuri se aflau popasuri, precum și depozite cu hrană și echipament de război (tambos), iar până la fiecare se putea ajunge într-o zi de mers.
Acolo unde trebuiau trecute canioanele adânci și largi ale marilor râuri, se construiau poduri suspendate
Podurile suspendate Funii groase, împletite din fibre vegetale și întărite cu nuiele de lemn așezate de-a curmezișul, prinse de ambele părți ale canionului de construcții solide de piatră sau de stânci. Peste aceste poduri puteau trece doi cai deodată, fără pericolul ca podul să se prăbușească.. Fără aceste drumuri bine întreținute, incașii nu ar fi avut o rețea eficientă de curieri (chasquis
Curierii chasqui Erau folosiți doar în scopuri de stat sau se aflau în slujba domnitorului. Transmiteau rapoarte despre starea resurselor, înregistrate cu ajutorul quipu, sau comunicau mesajele prin viu grai. De-a lungul drumurilor existau stații la distanțe mici, pentru ca un curier obosit să predea mesajul unuia odihnit, iar lanțul să continue astfel până la destinația finală.) prin care își transmiteau mesajele.
Cusco (între istorie și mit)
Cusco, în limba quechua (runa simi, limba oamenilor), care era totodată și limba oficială a imperiului, înseamnă „Buricul lumii”. Potrivit tradiției, a fost întemeiat de primul inca, Manco Cápac, în jurul secolului al XII-lea. Se află în Anzi, la o altitudine de aproximativ 3.500 de metri. Orașul era împărțit în două părți, cea de sus (Hanan) și cea de jos (Hurin). Cusco înfățișa trupul unei pume
Cusco în formă de pumă Planul orașului și steagul orașului Cusco (culorile curcubeului)., iar capul cu dinți ascuțiți era întruchipat de fortăreață.
Expansiunea imperiului incaș începe cu apărarea orașului Cusco și supunerea poporului chanca. Istoria oficială ne spune că asta s-a petrecut în timpul domniei lui Pachacuti Inca Yupanqui (1438–1471). Garcilaso de la Vega el Inca
Garcilaso de la Vega el Inca (1539–1616) era urmașul unui conchistador spaniol și al unei prințese incașe. A scris pe baza poveștilor spuse de rudele din partea mamei (nobili incași). Prima parte a „Comentariilor regale” a publicat-o în 1609, iar a doua parte a apărut postum, în 1617. Inchiziția și autoritățile spaniole i-au distrus și interzis cărțile, iar abia în secolul al XVIII-lea ele au putut fi citite din nou. nu este de acord cu aceasta. În cartea sa celebră, „Comentariile regale ale incașilor”, el spune că cronicarii spanioli l-au confundat pe Pachacuti Inca Yupanqui cu tatăl său, Inca Viracocha.
Inca Viracocha a avut o prevestire chiar de la zeul Viracocha, care i-a spus în vis că chanca
Chanca Monument dedicat poporului chanca. se pregătesc să dărâme orașul Cusco și domnia incașilor, că vor veni cu o oaste mare și că trebuie pregătită apărarea, iar Inti (Soarele) îi va ajuta în aceasta. La trei luni după acest vis, provincia Chinchaysuyu, unde trăiau chanca, s-a răsculat împotriva incașilor și se pregătea o mare campanie împotriva orașului Cusco. Această oaste număra peste 30.000 de războinici, în fruntea cărora stătea vitejul conducător de oști Hanco Huallu.
Cum oastea uriașă înainta spre Cusco, s-a stârnit panica, iar o mare parte a orașului a fugit, împreună cu regele său, Yahuar Huacac. În acest haos, prințul Inca Viracocha i-a adunat pe soldații risipiți (în jur de 12.000) și pe oricine putea purta arme și i-a chemat să se întoarcă și să apere orașul împreună cu el. În timp ce își aduna oastea risipită, a trimis soli la chanca să le spună că le va ierta răscoala dacă se întorc acasă. Hanco Huallu i-a trimis răspunsul: „Mâine se va vedea cine e rege și cine pe cine poate ierta.”
În sunetul cornurilor și al scoicilor, deși mai mică la număr, oastea incașă a rezistat atacului războinicilor chanca. După câteva ore de luptă sângeroasă, chanca au început să cedeze, căci incașilor le soseau forțe noi și odihnite din alte provincii, precum și soldații risipiți pe care nu reușise să-i adune de la început. Războinicii incași strigau că prevestirea lui Inca Viracocha s-a împlinit și că zeul Soare, Inti, a început să prefacă pietrele în războinici. Superstițioșii chanca, care în acel moment pierdeau o bătălie aproape câștigată, s-au predat după opt ore de luptă. Au căzut în jur de 8.000 de războinici incași, iar dintre chanca au căzut peste 20.000.
Religia
Extinzându-și imperiul, incașii au impus triburilor și popoarelor cucerite dominația lor politică și economică, dar în cele mai multe cazuri le-au respectat tradiția și spiritul religios. Deși și-au impus religia de stat, închinarea la Soare, toate popoarele cucerite își puteau păstra nestingherite credințele și zeitățile, care erau de cele mai multe ori forme de venerare a naturii.
Popoarele andine credeau că lumea s-a născut din piatră, elementul primordial, căreia puternica zeitate Apu Con Ticci Viracocha i-a insuflat spirit și i-a dăruit viață. Viracocha era socotit creatorul a tot ce există. Garcilaso de la Vega spune că Viracocha nu era zeitatea supremă, că acest lucru a fost greșit înțeles de cronicarii spanioli din cauza necunoașterii limbii și că el era de fapt fiul zeului Soare, Inti. Nu este de acord cu cronicarii spanioli nici în privința sacrificiilor omenești ale incașilor; dimpotrivă, spune că aceștia interziceau asemenea ritualuri.
Locul cel mai de seamă în religia incașilor îl avea zeul Soare, Inti. În cinstea lui, incașii au ridicat numeroase temple și i-au închinat ceremonii. În Cusco se afla mărețul templu Coricancha„Curtea de aur”, cel mai important templu al imperiului, închinat lui Inti. Spaniolii l-au jefuit, iar pe temeliile lui au ridicat biserica și mănăstirea Santo Domingo, care stau și astăzi pe zidurile incașilor. (Curtea de aur), ai cărui pereți interiori erau îmbrăcați în aur. Una dintre principalele sărbători închinate lui Inti era Inti Raymi
Inti Raymi Sărbătoarea Soarelui, anul nou incaș, care se celebrează și astăzi la Cusco., anul nou incaș, care se celebrează până în ziua de azi.
Lumea era împărțită în trei niveluri spirituale verticale:
- Hanan Pacha – bolta cerească
- Pacha Mama – lumea pământească
- Uku Pacha – lumea subterană, unde sălășluiesc morții
În toate cele trei lumi sălășluiau spirite numite huacaHuaca este tot ce e sfânt: un munte, un izvor, o stâncă, un templu sau un strămoș. Huaca erau cinstite cu daruri și ritualuri în fiecare colț al imperiului.. Huaca erau temelia religiei populare, care s-a contopit cu religia de stat a cultului solar.
Organizarea socială și legile
Temelia sistemului social era ayllu, un fel de comunitate de rudenie. Membrii unui ayllu împărțeau un teritoriu comun și primeau o anumită parte de pământ, numită suyu. O parte din venitul acestui pământ îi revenea împăratului, ca impozit pentru nevoile statului și ale religiei, iar restul rămânea comunității, care și-l împărțea. Așadar, ar fi vorba de un fel de economie solidară, impozitată. Ayllu avea propriul reprezentant, căpetenia curaca, care îl organiza și răspundea în numele lui în fața împăratului.
Lucrările rafinate și complexe de amenajare a terenului dovedesc puterea lor de a modela și schimba natura (de exemplu, celebrele terase folosite ca teren arabil). În ayllu nu erau îngăduite nici poligamia, nici incestul. Acest privilegiu îl putea avea doar familia imperială, pentru a păstra puritatea sângelui. Pe lângă activitățile obișnuite, statul le cerea membrilor ayllu și mitaMuncă obligatorie și neplătită pentru stat, pe schimburi. Tot așa au fost construite drumurile, podurile, terasele și templele imperiului. Mai târziu, spaniolii au transformat mita în muncă forțată în minele de argint., adică obligația de a munci gratuit în folosul statului. Această obligație privea bărbații între 25 și 50 de ani și cuprindea construirea și întreținerea drumurilor, a templelor, a palatelor și așa mai departe.
Învățătura se dobândea în casele cunoașterii (Yachaywasi), pe care le frecventau doar bărbații de neam nobil. Școala dura patru ani. Învățau limba, religia, citirea quipu
Quipu Sistemul de noduri legate pe funii permitea transmiterea mesajelor. Cu ajutorul nodurilor făceau calcule în unități, zeci și sute, iar cu ajutorul culorilor deosebeau resursele și oamenii. Acest sistem a fost descifrat în 1912 de Leslie Leland Locke., istoria imperiului, arta de a guverna și arta militară. Dacă elevii nu ascultau, învățătorul (amauta) îi putea bate la tălpi, iar dacă învățătorul își maltrata elevii, i se tăia mâna dreaptă.
Legile incașilor erau foarte aspre și respectate. Nu existau privilegii și nimeni nu era mai presus de lege, nici măcar nobilii. În imperiu erau interzise și aspru pedepsite furtul, nesupunerea, crima, adulterul, avortul, prostituția și așa mai departe. Marii infractori ajungeau în închisoarea Sankay Wasi, o clădire din piatră ascuțită, tăioasă ca briciul, plină de animale fioroase și veninoase. Dacă infractorul, cumva, supraviețuia atacurilor animalelor, domnitorul îi dăruia libertatea și îi înapoia toate privilegiile, dacă era nobil. Urmăriți această poveste într-un scurt video
Căderea imperiului (evenimentele de la Cajamarca)
La sfârșitul războiului civil izbucnit între cei doi regi, Huáscar și Atahualpa
Huáscar și Atahualpa Frați și rivali într-un război civil care a slăbit imperiul chiar înaintea sosirii spaniolilor., Atahualpa a venit la putere în 1532, prin victorie. În același an, spaniolii au intrat pe teritoriul incașilor și au fost primii europeni care au pus piciorul în Anzi. Oamenii care vedeau bărbați cu barbă pe animale mari și ciudate au crezut că a venit zeul Viracocha. Veștile s-au răspândit repede în imperiu, iar Atahualpa le-a trimis spaniolilor daruri și o invitație să vină la Cajamarca, locul unde își avea tabăra cu cei 80.000 de războinici ai săi.
Francisco Pizarro
Francisco Pizarro (1478–1541). S-a născut în orășelul spaniol Trujillo. În tinerețe a fost porcar, iar mai târziu a devenit conchistador. A părăsit Spania și a trăit o vreme în Panama de astăzi, de unde a pornit în căutarea lui El Dorado., conducătorul expediției, care părăsise America Centrală cu 168 de oameni bine înarmați, a acceptat invitația lui Atahualpa. La 15 noiembrie 1532 a ajuns la Cajamarca, unde s-a instalat cu conchistadorii săi chiar în centrul orașului și se pregătea pentru întâlnirea de a doua zi cu împăratul. În acea noapte, niciunul dintre conchistadori n-a dormit, iar unii chiar s-au udat de frică, fără să se poată stăpâni.
După ce noaptea chinuitoare a trecut pentru spanioli, totul era pregătit pentru capcana în care împăratul trebuia să fie prins. Atahualpa, cu suita sa de 5.000–6.000 de oameni neînarmați, a pornit în întâmpinarea lui Pizarro. Când a ajuns în piață, nu era nimeni acolo. Probabil s-a gândit că acei oameni ciudați s-au speriat și au fugit deja, când, deodată, a ieșit Valverde (Vicente de Valverde). Era un preot spaniol care i s-a adresat împăratului într-o limbă de neînțeles, spunându-i că el și supușii săi trebuie să treacă la creștinism, apoi i-a dat o Biblie, pe care Atahualpa a întors-o mirat pe toate părțile și a aruncat-o la pământ.
Acesta a fost pretextul, mai precis semnalul pentru începerea atacului. Cu împușcăturile armelor lor, pe care incașii nu le mai văzuseră niciodată, spaniolii au stârnit spaimă și panică printre oamenii neînarmați. În acest haos, aceștia au fost o țintă ușoară pentru cavaleria care i-a secerat fără efort. Au fost uciși câteva mii de oameni, iar Pizarro l-a capturat personal pe Atahualpa.
Încăperile imperiale din Cajamarca au fost transformate în închisoare pentru Atahualpa, care era păzit ca ostatic și garanție că incașii nu-i vor ataca. I-au promis că nu-l vor ucide dacă le va da aur. Atahualpa și-a ridicat mâna cât a putut de sus și a spus că va umple încăperea cu aur până la acel punct. Aurul din tot imperiul era topit pentru plata răscumpărării: s-au topit în jur de 20 de tone de aur și argint. Valoarea artistică a obiectelor de aur, care primeau acum formă de lingouri, a fost distrusă pentru totdeauna. După ce a primit aurul, Pizarro nu și-a ținut promisiunea și l-a executat pe Atahualpa la 29 august 1533. Imperiul incaș s-a destrămat, iar spaniolii au devenit noii stăpâni ai Anzilor.
Deși la prima vedere pare că imperiul incaș a căzut atât de repede pentru că fusese decimat de boli și de războiul civil și pentru că conchistadorii aveau puști și cai, toate acestea nu ar fi fost de ajuns pentru a distruge imperiul incaș într-o singură zi. Cea mai puternică armă a spaniolilor au fost strategia și viclenia, mai precis capturarea împăratului. Pizarro cunoștea foarte bine această strategie, învățând-o de la predecesorul său, Hernán Cortés, care cucerise în mod asemănător Imperiul Aztec. Imperiul incaș a fost distrus de o singură carte, care se numește „Manualul viitorilor conchistadori – Hernán Cortés”.
Machu Picchu
După căderea imperiului, ultimul împărat incaș s-a retras într-un oraș de munte numit Vilcabamba. Acest oraș a fost ultima rămășiță a marelui imperiu și a dăinuit în jur de 35 de ani, până când spaniolii l-au distrus în 1572. Cum nu existau surse scrise despre locul în care se afla, s-a născut legenda Vilcabambei, iar mulți exploratori au încercat s-o găsească. Unul dintre ei a fost Hiram BinghamExplorator american și profesor la Universitatea Yale (1875–1956). Descoperirile sale, publicate în revista National Geographic, au făcut Machu Picchu celebru în întreaga lume., care, căutând Vilcabamba, a descoperit Machu Picchu la 24 iulie 1911. Prima dovadă că nu era vorba de Vilcabamba a fost faptul că Machu Picchu este un oraș neatins; spaniolii pângăriseră, într-adevăr, toate locurile sfinte ale incașilor pe care le găsiseră.
Se consideră că Pachacuti Inca Yupanqui a construit Machu Picchu și că orașul a servit drept reședință regală. În oraș se aflau reședința regală, altare, temple, case, fântâni (erau 16) și canale pentru scurgerea și aducerea apei. Machu Picchu nu ar fi putut dăinui dacă constructorii și inginerii incași de excepție nu ar fi ridicat un număr uriaș de terase, care susțineau acest complex măreț.
Terasele aveau rolul unor mici ferme, dar rolul lor principal era să țină muntele pe loc și să împiedice eroziunea. Erau un fel de drenaj și de filtrare a apei, căci marea cantitate de precipitații, în loc să provoace alunecări, se scurgea treptat în pământ. În interiorul teraselor se aflau mai multe straturi: deasupra era pământul, sub el un strat de nisip, apoi un strat de pietriș și de pietre mari. Deși locul era greu de construit și inaccesibil, trebuie avute în vedere două lucruri esențiale: în apropiere exista un izvor de apă potabilă, precum și mari rezerve de granit, astfel încât Machu Picchu avea propria carieră de piatră.
