Regatul Chimú (sau Chimor) s-a dezvoltat pe coasta de nord a Perului aproximativ din secolul al XIII-lea până în secolul al XV-lea d.Hr., pe un teritoriu de aproximativ 40.000 de kilometri pătrați – de la valea râului Moche în nord până la râurile Zarumilla și Chancay în sud. Spre sfârșitul existenței sale a căzut sub stăpânirea incașilor, în timpul domniei lui Pachacuti, și în a doua jumătate a secolului al XV-lea a fost alipit imperiului Tawantinsuyu. Cea mai mare parte din ceea ce știm astăzi despre originea și prăbușirea acestui stat provine din însemnările cuceritorilor spanioli, care au adunat legendele și miturile despre el de la populația locală.
Potrivit mărturiei preotului și cronicarului spaniol din secolul al XVII-lea Antonio de la Calancha, locul central în religia indienilor chimú îl ocupa Luna, venerată mai mult decât Soarele tocmai pentru că, spre deosebire de el, este vizibilă și ziua, și noaptea. Se credea că Luna stăpânește natura – creșterea plantelor, fluxul și refluxul, ivirea zorilor și tunetele –, iar eclipsele ei erau sărbătorite ca momente ale victoriei sale în veșnica luptă cosmică; dacă, în schimb, într-o noapte nu apărea pe cer, se credea că e ocupată cu pedepsirea păcătoșilor pe lumea cealaltă.
Întrucât chimú, asemenea culturii vecine și mai vechi Moche, de la care au moștenit și sistemul de irigații, erau și ei un popor de pe coastă, se presupune că și cultul Lunii l-au moștenit de la Moche – în timp ce, dimpotrivă, culturile andine din interior, precum Tiwanaku, cultivau mai degrabă cultul Soarelui. Pe lângă Lună, chimú venerau și marea (Ni), izvor al vieții căreia i se aduceau daruri, precum și anumite stele și cultul domnitorului însuși; cel mai răspândit simbol religios era șarpele, legat pe tot continentul american de fertilitate. Morții, mai ales domnitorii, erau înmormântați cu ofrande bogate – hrană, arme, obiecte, iar uneori și cu vreuna dintre soțiile lor, cu copii și cu animalele de companie.
Chimú erau meșteri excepționali în prelucrarea aurului, iar ceramica lor caracteristică, neagră și turnată în tipare, este foarte prețuită și astăzi. Economia se sprijinea pe un sistem dezvoltat de irigații, moștenit de la Moche, cu care erau irigate culturile de ardei, dovleac, fasole, porumb, arahide, cartofi dulci și maniocă, alături de diverse fructe. Pescuitul, tot o tehnică preluată de la Moche, îl practicau de pe plute (cu plase) și din bărci (cu undița), iar reprezentările de pe ceramică vorbesc și despre o altă îndemânare neobișnuită – dresarea cormoranilor care pescuiau pentru ei.
Chan Chan, orașul din lut
Chimú se trag din câteva comunități mai mici care locuiau în regiunea din jurul orașului Chan Chan și care, unindu-se, au devenit un stat puternic al Anzilor centrali. Despre întemeierea dinastiei regale vorbește legenda eroului pe jumătate mitic Taycanamo – asemănător lui Manco Cápac la incași –, care ar fi sosit în valea Moche pe o plută, ca trimis al unui stăpân puternic de dincolo de mare, aducând cu sine o pulbere de aur fermecată. Și-a ridicat un palat, iar localnicii l-au făcut, în jurul anului 1300, căpetenia lor.
Descoperirile arheologice arată că o așezare a existat pe locul orașului Chan Chan încă din jurul anului 800, dar orașul și-a atins strălucirea deplină abia odată cu venirea lui Taycanamo și a dinastiei sale, care, împreună cu el, a numărat zece domnitori. Regatul și-a atins apogeul puterii la mijlocul secolului al XV-lea, sub ultimul dintre ei, Minchançaman, când se întindea de-a lungul coastei Oceanului Pacific pe o lungime de aproximativ 960 de kilometri, iar Chan Chan însuși – cu o suprafață de aproximativ 20 de kilometri pătrați și aproape 40.000 de locuitori – era mai mare chiar decât Cusco.
Chiar în inima orașului se aflau zece mari incinte împrejmuite; se presupune că fiecare dintre cei zece domnitori ai dinastiei și-a ridicat propria incintă, adăugând-o lângă cea a predecesorului său. În timpul vieții, aceste spații serveau drept palate regale, iar după moartea domnitorului erau transformate în sanctuarul lui, în timp ce urmașul își ridica o incintă nouă. Într-una dintre movile, arheologii au descoperit rămășițele a o sută de femei tinere, despre care se presupune că au fost sacrificate la înmormântarea domnitorului.
Sfârșitul a venit odată cu înaintarea incașilor: Minchançaman a opus o rezistență slabă, iar Chimú a fost învins și alipit imperiului aflat într-o expansiune de neoprit. Potrivit practicii obișnuite a incașilor față de popoarele cucerite, noii stăpâni s-au purtat relativ blând – l-au numit guvernator al regatului învins pe Chumun Caur, fiul ultimului domnitor chimú. Totuși, între 1485 și 1490 unitatea fostului regat a fost destrămată cu totul, iar incașii și-au însușit pur și simplu numeroase realizări ale culturii Chimú, de la meșteșuguri până la sistemul de irigații – pentru ca, câteva decenii mai târziu, însuși imperiul incaș să sufere aceeași înfrângere, de data aceasta din partea conchistadorilor spanioli. Chan Chan este socotit și astăzi unul dintre cele mai mari orașe din cărămidă nearsă construite vreodată, iar ruinele lui mărturisesc despre măreția de odinioară a regatului Chimú.
