Mapuche sunt un popor indigen din centrul și sudul Chile și din regiunile învecinate ale Argentinei. Numele lor înseamnă în limba mapudungun „oamenii pământului” (mapu – pământ, che – oameni). Au rămas în amintire ca un popor care a rezistat cu succes, timp de secole, tuturor cuceritorilor: au oprit înaintarea incașilor, au purtat războaie cu spaniolii mai bine de trei sute de ani și și-au păstrat independența la sud de râul Biobío până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când pământurile lor au fost ocupate de armatele din Chile și Argentina.
Oamenii pământului
Mapuche nu au avut niciodată un stat unitar sau un singur conducător. Baza societății era comunitatea familială, lof, condusă de o căpetenie, lonko; mai multe comunități se puteau uni în alianțe mai mari, iar numai în timp de război își alegeau un conducător militar comun, toquiConducătorul de război pe care comunitățile mapuche îl alegeau doar pe durata unui război; când războiul se încheia, se sfârșea și puterea lui. Ca semn al demnității purta un topor de piatră, toki.. Tocmai această fărâmițare a fost cea mai mare forță a lor: nu exista o capitală a cărei cucerire să supună întregul popor, cum s-a întâmplat la azteci și la incași.
Trăiau din agricultură, creșterea animalelor, vânătoare și cules, în case de lemn și paie numite ruka. În viața religioasă un loc aparte îl are machiVindecătoarea și mijlocitoarea spirituală a comunității, de cele mai multe ori o femeie. Machi tratează bolile, tâlcuiește visele și conduce ritualurile, iar semnele slujirii ei sunt rewe – un stâlp de lemn cu trepte cioplite – și toba rituală kultrun., vindecătoare și mijlocitoare între oameni și lumea spiritelor, iar cel mai important ritual comun este ngillatun, o rugăciune pentru fertilitate și binele comunității. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au dezvoltat și o artă inconfundabilă a prelucrării argintului, din care se făceau bijuterii somptuoase și podoabe pentru cai.
Incașii pe râul Maule
La sfârșitul secolului al XV-lea, incașii și-au extins imperiul asupra nordului și centrului actual al statului Chile. Potrivit lui Inca Garcilaso de la Vega, armata incașă a întâmpinat pe râul Maule o rezistență puternică din partea popoarelor pe care spaniolii le-au numit mai târziu promaucae și, după o bătălie de mai multe zile, a renunțat la cuceriri. Istoricii dezbat astăzi unde și când anume a avut loc această bătălie, dar sunt de acord asupra unui lucru: granița sudică a Imperiului Incaș a rămas undeva între actualul Santiago și râul Maule, iar popoarele de la sud de ea și-au păstrat independența.
Lautaro și începutul războiului din Arauco
Conchistadorul spaniol Pedro de Valdivia a întemeiat Santiago în 1541, apoi a pornit spre sud, unde a ridicat Concepción și un șir de alte orașe și forturi pe pământul mapuche. Riposta a fost condusă de Lautaro (în mapudungun Leftraru), un tânăr care fusese capturat de copil și slujise ani de zile ca rândaș al lui Valdivia. În acest timp a învățat să călărească și a cunoscut felul de a lupta al spaniolilor, apoi a fugit la poporul său.
Lautaro le-a arătat mapuche cum să lupte împotriva cavaleriei și a oamenilor în armură: atacau în valuri, înlocuind detașamentele obosite cu altele odihnite, și alegeau terenuri pe care caii nu erau de folos. În ziua de Crăciun a anului 1553, la fortul Tucapel, mapuche au învins detașamentul lui Valdivia; guvernatorul a fost capturat și executat curând. Au urmat noi victorii și o campanie spre Santiago, dar în aprilie 1557 Lautaro a murit într-un atac prin surprindere al spaniolilor la Mataquito. Numele lui a rămas simbolul luptei pentru libertate – secole mai târziu a primit numele său și Loja Lautaro, o societate secretă a luptătorilor pentru independența statelor sud-americane.
După moartea lui Lautaro, rezistența a fost condusă de toqui Caupolicán. A fost capturat în 1558 și executat la Cañete prin tragere în țeapă, după cum consemnează cronicarii. Războiul început atunci a fost numit de spanioli războiul din Arauco, după regiunea Arauco, iar pe mapuche i-au numit araucani.
Galvarino
Nicio poveste din războiul din Arauco nu a rămas atât de vie în memorie ca povestea lui Galvarino. În noiembrie 1557, la Lagunillas, pe malul sudic al râului Biobío, nu departe de vărsarea lui, armata noului guvernator García Hurtado de Mendoza s-a ciocnit cu războinicii mapuche. Printre cei aproximativ 150 de prizonieri se afla și Galvarino, un războinic care luptase mai înainte sub Lautaro. Drept pedeapsă pentru răscoală, guvernatorul a poruncit ca unei părți dintre prizonieri să li se taie mâna dreaptă și nasul, iar lui Galvarino i-au fost tăiate amândouă mâinile. Prizonierii au fost apoi eliberați, pentru ca înfățișarea lor să-i înspăimânte pe ceilalți mapuche și să le transmită că rezistența este zadarnică.
Galvarino a făcut exact pe dos. S-a întors la Caupolicán și la sfatul de război, și-a arătat brațele mutilate și a chemat la o răscoală și mai mare. Pentru curajul său, potrivit tradiției, a primit comanda unui detașament. Legendele populare spun și că a luptat cu cuțite legate de încheieturi – imaginea după care este cel mai cunoscut astăzi, dar pe care izvoarele vremii nu o confirmă cu certitudine.
Ceva mai mult de trei săptămâni mai târziu, la 30 noiembrie 1557, spaniolii au învins din nou în bătălia de la Millarapue, iar Galvarino a fost din nou capturat. Izvoarele descriu diferit moartea lui: cronicarul Jerónimo de Vivar scrie că a fost aruncat câinilor, în timp ce poetul și soldatul Alonso de Ercilla, care a participat el însuși la acea campanie, susține în epopeea La AraucanaEpopee de Alonso de Ercilla, publicată în trei părți între 1569 și 1589. Ercilla a luptat ca soldat în războiul împotriva mapuche și le-a descris conducătorii cu admirație; datorită lui, Lautaro, Caupolicán și Galvarino au devenit cunoscuți în toată Europa. că a fost spânzurat. Ercilla descrie și cum a încercat să-i salveze viața, dar Galvarino a refuzat îndurarea și a rămas sfidător până la capăt.
Galvarino a devenit un simbol durabil al rezistenței mapuche. După el poartă numele și comuna Galvarino din regiunea chiliană Araucanía, iar povestea lui este spusă și astăzi ca exemplu de sfidare în fața unui dușman mai puternic. Urmăriți această poveste într-un scurt video
Curalaba și granița pe Biobío
Mapuche au preluat repede calul de la dușmanii lor și au devenit călăreți excelenți, iar războiul a continuat și după moartea marilor conducători. Lovitura decisivă a fost dată la 23 decembrie 1598 la Curalaba, unde războinicii conduși de toqui Pelantaro au surprins și nimicit detașamentul guvernatorului Martín García Óñez de Loyola; a murit și guvernatorul însuși. A urmat o răscoală generală în care, în câțiva ani, aproape toate orașele spaniole de la sud de râul Biobío au fost distruse sau părăsite – eveniment rămas în istoria statului Chile drept „distrugerea celor șapte orașe”.
Coroana spaniolă a trebuit în cele din urmă să accepte realitatea. La parlamentul de la Quilín, în ianuarie 1641, râul Biobío a fost recunoscut drept graniță, iar pământul de la sud de el drept pământ al mapuche. Războaiele au continuat cu întreruperi și după aceea, dar relațiile erau tot mai des reglementate prin negocieri la marile parlamente și prin comerțul peste graniță. Mapuche au rămas unul dintre puținele popoare indigene ale Americii pe care Spania nu a reușit niciodată să le supună.
Ocuparea Araucaniei și mapuche astăzi
Independența mapuche a fost încheiată abia de tinerele state apărute pe ruinele imperiului spaniol. Între 1861 și 1883, Chile a ocupat militar Araucania, iar Argentina, în așa-numita Cucerire a Deșertului (1878–1885), i-a supus pe mapuche și pe celelalte popoare din pampa și Patagonia. Mapuche au fost apoi strămutați în rezervații, pe o mică parte din fostul lor pământ, în timp ce restul a fost împărțit coloniștilor și marilor proprietari.
Mapuche au supraviețuit totuși. La recensământul din Chile din 2017, 1.745.147 de oameni s-au declarat mapuche, aproape opt din zece membri ai popoarelor indigene din țară, iar peste o sută de mii trăiesc și în Argentina. Mulți vorbesc și astăzi mapudungun, își păstrează ritualurile și luptă pentru recuperarea pământurilor, iar numele lui Lautaro, Caupolicán și Galvarino rămân simbolul unei rezistențe care a durat mai bine de trei secole.
