Originea aztecilor nu a fost pe deplin lămurită. Legenda spune că, pe la 1250, un mic trib nomad din țara sfântă AztlánPatria mitică a aztecilor, „țara cocorilor”, undeva în nordul îndepărtat. Locul ei exact nu a fost stabilit nici până astăzi. s-a așezat în Valea Mexicului.
Aveau trei nume în limba lor originală, nahuatlLimba aztecilor. Și astăzi o vorbesc în Mexic peste un milion de oameni, iar din ea provin cuvintele ciocolată, tomată, avocado și chili.: mexica, tenochca și azteci (după țara de origine, Aztlán, țara cocorilor undeva în nordul îndepărtat). Datorită priceperii lor războinice, popoarele care trăiau în Valea Mexicului îi luau ca mercenari. Cu timpul au devenit o forță tot mai puternică, care încă din secolul al XIV-lea cucerește Azcapotzalco (oraș de pe malul lacului TexcocoLac mare și puțin adânc din Valea Mexicului. Pe insulele sale a luat naștere Tenochtitlan. Spaniolii au secat mai târziu lacul, iar pe fundul lui se află astăzi Ciudad de México., care stăpânise până atunci acea regiune).
Despre începuturile cruzimii războinice a aztecilor vorbesc două povești. Orașele Azcapotzalco și Culhuacan le-au îngăduit aztecilor să se așeze în ținutul pietros Tizapan. Ținutul era plin de șerpi veninoși, iar ele credeau că astfel vor scăpa de ei. Aproape sigure că șerpii îi răpuseseră pe azteci, după o vreme au pornit spre Tizapan. În locul priveliștii mult dorite, i-au găsit vii și pe deplin sănătoși, datorită unei hrane bogate în proteine, pe care o obțineau mâncând șerpii.
Cea de-a doua întâmplare ne duce în vremea în care erau oaste de mercenari. Bănuind că li se pregătește o capcană, le-au tăiat prizonierilor pe care îi prinseseră, cu viclenie și brutalitate, câte o ureche. La numărarea prizonierilor, când alte grupuri de războinici au vrut să-și însușească prizonierii aztecilor, aceștia au arătat drept dovadă că prizonierii sunt ai lor un sac plin de urechi.
Viața de zi cu zi
Ca și în lumea de azi, ziua începea în zori. De pe vârful templelor orașului răsuna la intervale regulate sunetul înăbușit al scoicilor marine, împreună cu bătăile ascuțite ale teponaztliGong de lemn, un trunchi scobit cu două limbi deasupra. Lovit, scoate două tonuri diferite; era folosit în ritualuri, în război și pentru a marca momentele zilei. (gongul de lemn), care marcau trecerea părților zilei și ale nopții.
Mesele obișnuite ale zilei erau o gustare ușoară, o masă îmbelșugată la amiază și încă o masă ușoară la apus. Principala sursă de hrană erau piețele pline de viață ale orașului, cu o ofertă bogată. Porumbul era cel mai important aliment (din făina lui se făcea produsul cel mai răspândit, tortilla); erau prezente și ardeii, fasolea, dovleacul, cartofii, roșiile și multe feluri de fructe. Pentru hrană creșteau curcani și câini și mâncau insecte, precum viermii care parazitează agava, lăcuste, furnici și alte larve.
Piața servea drept loc de aprovizionare și de redistribuire a hranei (unul dintre mijloacele de plată erau boabele de cacao). Ea se afla și sub ochiul atent al supraveghetorilor și al unei instanțe care pedepsea pe loc și cu asprime până și cele mai mici abateri. Cele mai multe abateri se pedepseau cu moartea, pentru că se punea mare preț pe respectarea legii, oricât de banală ar părea fapta din perspectiva noastră. Legile erau mai aspre cu aristocrația decât cu oamenii de rând (ceea ce nu s-ar putea spune despre epoca postmodernă). Se întâmpla ca cineva să fie totuși grațiat, dar vinovatul nu mai avea dreptul la o a doua greșeală: pedeapsa era aproape întotdeauna moartea.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este condamnarea lui Chalchiuhnenetzin, fiica domnitorului orașului Texcoco, NezahualpilliNezahualpilli (1464–1515), domnitorul orașului Texcoco, unul dintre cele trei orașe ale Triplei Alianțe. Era cunoscut ca poet, astronom și înțelept. (1472–1515). Viitoarea regină și-a schimbat amanții unul după altul și apoi i-a ucis, până când totul a ieșit la iveală. Pedeapsa a fost, firește, executarea, în ciuda rangului ei înalt.
Pentru beție, nobilii erau pedepsiți cu moartea, în timp ce oamenii de rând erau pedepsiți prin tunderea părului până la piele și batjocură publică. Pedeapsa cu moartea nu o puteau evita trădătorii, ucigașii (printre ei se numărau și femeile care avortau, precum și toți cei care le ajutaseră), cei vinovați de incest și de viol. Pedeapsa pentru adulter era sugrumarea femeii și lapidarea bărbatului. Nimeni nu avea voie să-și facă singur dreptate, ocolind instanța oficială.
Cât despre rudenie la azteci, o putem împărți, în linii mari, în două categorii: monogamia (oamenii de rând, care, întemeind o familie, deveneau membri cu drepturi depline ai societății) și poligamia (rezervată înaltei nobilimi și domnitorilor, având în esență funcția politică de a încheia alianțe). La oamenii de rând, rolul principal în alegerea partenerului îl aveau părinții viitorilor miri. Când familia tânărului alegea o fată, mergeau la un preot care, după data nașterii lor, stabilea dacă viitorii soți se potrivesc unul cu celălalt și ce soartă îi așteaptă.
Sistemul religios și sacrificiile
Întreaga cultură aztecă este pătrunsă de religie și credințe. Panteonul lor cuprinde numeroase zeități, moștenite de la alte popoare mezoamericane. Ca să le înțelegem sistemul religios complicat, ar trebui ca, pe lângă limbă, să ne frângem și mintea. Ceea ce, desigur, nu vom face, dar ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai importante:
Ometecuhtli – Un mit aztec despre facerea lumii vorbește despre acest zeu ca despre creatorul suprem al pământului și al celorlalți zei. Era cunoscut drept zeul dualității, avea o natură androgină, bărbătească și femeiască deopotrivă. Partea bărbătească se numea Ometeotl, iar cea femeiască Omecihuatl.
Huitzilopochtli – Zeița pământului, Coatlicue
Coatlicue Zeița pământului, „cea cu fusta din șerpi”. Statuia de piatră, înaltă de 2,5 m, se află astăzi în Muzeul Național de Antropologie din Ciudad de México., avea o fiică, Coyolxauhqui (zeița lunii), și nenumărați fii (cei patru sute de sudici). Când Coatlicue a rămas însărcinată cu viitorul zeu al războiului, fiica ei i-a adunat pe ceilalți frați și i-a convins să-și pedepsească mama cu moartea, socotind-o desfrânată. În timpul atacului asupra mamei, din pântecele ei a ieșit Huitzilopochtli, vopsit în albastru, ținând un șarpe de foc cu care a tăiat-o în bucăți pe Coyolxauhqui, iar pe ceilalți frați i-a nimicit.
Acest mit vorbește despre supremația soarelui, reprezentat de Huitzilopochtli, asupra surorii sale Coyolxauhqui, care reprezintă luna. Mama lui, Coatlicue, este pământul cu fusta din șerpi, din care soarele răsare în fiecare dimineață. Iar frații lui Huitzilopochtli, cei patru sute de sudici, sunt stelele de pe cer, care se risipesc în fiecare dimineață când soarele începe să răsară. Pe vârful marii piramide din Tenochtitlan (care avea două turnuri-sanctuare închinate lui Tlaloc și lui Huitzilopochtli) ardea un foc veșnic închinat lui Huitzilopochtli. El nu avea voie să se stingă, pentru că altfel puterea aztecilor și dominația lor asupra altor popoare ar fi putut să dispară.
Tezcatlipoca – Zeul destinului și al războiului, pricina discordiei și a viciilor. A fost comparat cu Lucifer al creștinilor, iar în unele variante este socotit chiar creatorul pământului. Cultul lui Tezcatlipoca datează încă din vremea toltecilorPopor care a stăpânit centrul Mexicului din secolul al X-lea până în secolul al XII-lea, cu capitala la Tula. Aztecii îi socoteau un model și strămoșii lor.. Ei povesteau despre o oglindă din obsidian întunecat cu ajutorul căreia puteau fi prevestite viitorul și visurile cele mai tainice ale oamenilor. În vreme de foamete, Tezcatlipoca, numit și „Zeul oglinzii fumegânde”, a ascuns oglinda ca să prelungească suferința oamenilor. Era ocrotitorul faptelor tainice ale nopții, precum adulterul și furtul.
Tlaloc – Zeul ploii. Numele lui Tlaloc provine de la cuvântul tlalli, care în limba nahuatl înseamnă pământ, și de la sufixul oc, care desemnează ceva ce stă deasupra. Traducerea literală: cel de deasupra pământului. Era cinstit prin sacrificarea de sânge omenesc (mai ales copii și tineri) la sărbătoarea Atlcahualo. Cultul său era strâns legat de fertilitatea pământului.
Quetzalcoatl – Zeul vântului, al înțelepciunii și învățătorul artelor păcii. Tradus din nahuatl, Quetzalcoatl are două înțelesuri: „Șarpele cu Pene” și „Gemenii prețioși”. Era ocrotitorul familiei domnitoare, de aceea membrii ei purtau adesea pene de pasăre quetzalQuetzalul este o pasăre cu pene de un verde strălucitor și cu o coadă lungă de până la un metru. Penele sale erau mai prețioase decât aurul și aveau voie să le poarte doar domnitorii și nobilii.. Era socotit inventatorul calendarului ritual, învățătorul agriculturii și ocrotitorul meșteșugarilor. Este una dintre puținele zeități aztece care nu cereau sacrificii omenești.
Multe mituri povestesc despre lupta lui cu întunecatul zeu Tezcatlipoca. Unul dintre ele spune cum Quetzalcoatl a chemat toți șerpii din ținutul de coastă (Golful Mexic) și a făcut din ei o plută, pe care s-a întors în țara din care venise, Tlapallan. Cum, după credință, Quetzalcoatl trebuia să se întoarcă pe același drum pe care venise, s-a petrecut o coincidență fatală pentru imperiul aztec. În locul zeului înțelepciunii, pe țărmul Golfului Mexic a debarcat Cortés cu conchistadorii săi. A sosit în anul (1-Trestie) în care, potrivit profeției, trebuia să vină Quetzalcoatl, și astfel cuceritorii au fost confundați cu zeii.
Ritualul sacrificiului
Aztecii nu au fost primii care au introdus ritualul sacrificiului: l-au preluat de la alte popoare mezoamericane și l-au ridicat la cel mai înalt nivel cu putință. Aducerea de jertfe omenești era o obligație religioasă, o nevoie pentru menținerea lumii, păstrarea fertilității pământului și a puterii domnitorului. Zeii trebuiau mulțumiți, căci în orice clipă puteau să pună capăt lumii și s-o distrugă.
La azteci existau două forme mai frecvente de sacrificiu: una era scoaterea inimii din pieptul victimei, iar cealaltă moartea prin ardere. Preoții așezau victima pe piatra vulturului (cuauhxicalliVas de piatră, adesea în formă de vultur sau de jaguar, în care erau așezate inimile celor sacrificați. Era numit „vasul vulturului”.), care era ascuțită, pentru ca victima să-și arcuiască spatele și pieptul să stea în poziția potrivită pentru scoaterea mai ușoară a inimii. Inima smulsă era întoarsă întotdeauna spre soare, apoi aruncată în fața chipului zeului căruia îi era închinată jertfa. Trupurile erau aruncate pe o grămadă însângerată la poalele scării. Mai târziu erau adunate și pregătite pentru ospețe canibalice.
Sacrificiul prin ardere era rezervat zeului focului, Xiuhtecuhtli. Pe lângă aceste două metode principale, existau și sacrificii în cinstea zeului semănăturilor și al vegetației, Xipe Totec. Victimele erau ucise cu săgeți, astfel încât sângele să se scurgă în pământ ca apa care dă viață pământului (aztecii numeau sângele omenesc chalchiuhatl – apă prețioasă). Cadavrul era apoi jupuit, iar preotul purta pielea victimei jupuite.
În anul 1487, împăratul Ahuitzotl a inaugurat marele templu din Tenochtitlan (Templo MayorTemplul Mare din inima orașului Tenochtitlan, o piramidă dublă închinată lui Huitzilopochtli și lui Tlaloc. Ruinele sale au fost descoperite întâmplător în 1978, în mijlocul orașului Ciudad de México. – templu închinat lui Huitzilopochtli și lui Tlaloc) cu un uriaș sacrificiu ritual. Cronicarul Fernando de Alva Ixtlilxochitl a descris acest eveniment drept „un abator fără egal în istoria omenirii”. Marea sărbătoare a durat patru zile. Potrivit unor surse, în timpul ei au fost sacrificați 80.000 de oameni. Prima jertfă a adus-o chiar Ahuitzotl, înfigând un cuțit de obsidian
Cuțitul ritual Lama din obsidian, sticlă vulcanică mai tăioasă decât oțelul. Mânerul este împodobit cu un mozaic de turcoaze și scoici. în pieptul victimei și scoțându-i inima, pe care a dăruit-o noului altar al lui Huitzilopochtli.
Războiul și viața militară
Pentru popoarele mezoamericane, războiul era o stare firească și felul lor de viață. De război erau legate asigurarea resurselor, dominația asupra altor popoare, forța de muncă a sclavilor, precum și sclavii destinați ritualurilor de sacrificiu.
Una dintre cele mai cunoscute forme de război era xochiyaoyotl (Războaiele florilor). Acestea erau bătălii stabilite dinainte, cu acordul ambelor tabere. În ele, războinicii puteau pune mâna pe prizonieri vii pentru sacrificiile rituale și își puteau desăvârși priceperea războinică. Așadar, aici se înfruntau două oști care se luptau fără să pătrundă una în orașul celeilalte. Numele de Războaiele florilor este legat probabil de ceremonia de după bătălie. Poporul își sărbătorea războinicii purtându-i în triumf și formând un fel de cunună de flori. Războaiele florilor se purtau în paralel cu războaiele obișnuite.
Pentru a urca în ierarhia militară, un războinic trebuia să se distingă prin curaj în luptă și să aducă cât mai mulți prizonieri vii. Unitățile de elită ale aztecilor erau vulturii și jaguariiCele mai faimoase două ordine războinice. În ele erau primiți doar războinicii care capturaseră cel puțin patru dușmani. Vulturii purtau coifuri în formă de cap de vultur, iar jaguarii o ținută din blană de jaguar.. Nu aveau o armată permanentă: oastea se aduna după nevoie. Fiecare oraș sau cartier trebuia să dea în jur de 400 de ostași, comandați de conducătorul lor local. Aceștia erau încadrați în unități mai mari, de aproximativ 8.000 de războinici. Pentru marile campanii se adunau până la 25 de asemenea divizii, adică în total cam 200.000 de războinici.
Ca arme aveau sulițe scurte, măciuci
Macuahuitl Sabie (sau măciucă) de lemn prevăzută cu lame de obsidian. Era o armă specifică Mezoamericii, cu care, potrivit cronicilor spaniole, se putea doborî un cal dintr-o singură lovitură. cu lame de obsidian, sticla vulcanică, încastrate în ele, atlatlPropulsor de suliță: un mâner de lemn cu un cârlig la capăt, care prelungește brațul și dă suliței o viteză și o bătaie mult mai mari. Îl foloseau și aborigenii din Australia. (o armă străveche, propulsorul de săgeți) și un scut făcut din piele.
Căderea orașului Azcapotzalco și uciderea rituală a regelui său, Maxtla, în anul 1428 au marcat sfârșitul Imperiului Tepanec și instaurarea puterii Triplei Alianțe. Tripla Alianță era formată din Tenochtitlan, Texcoco și Tlacopan. Ele au fost principala forță motrice a expansiunii aztece, controlând un mare imperiu în formare.
Tenochtitlan – ascensiune și cădere
Una dintre legende ne vorbește despre nașterea orașului Tenochtitlan, oraș pe locul căruia se întinde astăzi metropola Ciudad de México:
Pornește îndată și caută cactusul (tenochtli) pe care stă bucuros un vultur. Acolo ne vom așeza, acolo vom domni, acolo vom cuceri cu sulița și scutul nostru. Acolo va fi orașul nostru, Mexico-Tenochtitlan, acolo unde vulturul strigă, își desface aripile și mănâncă, acolo unde înoată peștii. Acolo unde șarpele este sfâșiat.
Huitzilopochtli, zeul războiului și al soarelui, către marele preot Cuauhcoatl
Astfel a fost întemeiat în anul 1325, pe lacul Texcoco, unul dintre cele mai frumoase orașe pe care le-a creat vreodată mâna omului. Înconjurat de apă, se întindea pe toate insulițele și bancurile de nisip. Casele erau construite pe piloni, deasupra apei și pe malul lacului. Din lipsă de pământ agricol, au construit celebrele chinampasCâmpuri plutitoare: straturi dreptunghiulare din mâl și trestie, fixate cu sălcii în lacul puțin adânc. Erau atât de fertile încât dădeau până la șapte recolte pe an. (câmpuri plutitoare). Suprafața unei chinampa varia între 100 și 850 m².
În centru, unde aveau loc marile ceremonii, se afla marea piramidă închinată lui Huitzilopochtli și lui Tlaloc. În marea piață a orașului puteai întâlni în jur de 50.000 de oameni. Orașul însuși număra ceva peste 300.000 de locuitori. Construiau case mici, cu un singur nivel, poduri mobile, școli, temple și aveau chiar și băi de aburi, căci dădeau importanță igienei, spre deosebire de nou-veniții din Europa. Construiau și apeducte prin care aprovizionau orașul cu apă potabilă. Nici nu bănuiau că într-o zi conchistadorii aveau să le asedieze orașul și să taie aducțiunea de apă, ceea ce avea să fie sfârșitul lor.
Poveștile despre piramide mai mari decât cele din Egipt, despre mari cantități de aur, argint și pietre prețioase ajungeau până în Cuba și aprindeau imaginația spaniolilor de acolo. Printre cei mai interesați se afla Hernán Cortés
Hernán Cortés 1485–1547. Conchistador spaniol care, cu câteva sute de soldați și mii de aliați indigeni, a doborât Imperiul Aztec., primarul unei mici localități din Cuba. A reușit să obțină aprobarea și mijloacele pentru expediția sa pe pământ mezoamerican. La 10 februarie 1519 a pornit din Cuba cu 508 soldați, 100 de marinari și 16 cai. A debarcat în apropiere de Tabasco. Pentru a împiedica dezertarea și șovăiala soldaților săi, a scufundat corăbiile, astfel încât nimeni să nu se mai poată întoarce în Cuba.
Pe drumul spre Tenochtitlan, Cortés a reușit să-i câștige de partea sa pe mezoamericanii nemulțumiți și supuși. Principalul său aliat a fost orașul TlaxcalaStat independent la est de Valea Mexicului, pe care aztecii nu au reușit niciodată să-l supună. Tlaxcaltecii erau cei mai mari dușmani ai lor și i-au dat lui Cortés zeci de mii de războinici.. Ajuns la Tenochtitlan, Moctezuma al II-leaMoctezuma al II-lea (cca 1466–1520), al nouălea domnitor al orașului Tenochtitlan, pe tron din 1502. Sub domnia lui, Imperiul Aztec a atins cea mai mare întindere. i-a primit pe spanioli în capitala sa, iar aceștia s-au plimbat luni de zile nestingheriți prin oraș. După o vreme, oaspeții l-au prins pe Moctezuma și l-au ținut ostatic. În oraș a izbucnit o răscoală, iar când Moctezuma a apărut ca să-și liniștească supușii, a fost lovit de o ploaie de pietre și a murit după câteva zile din cauza rănilor.
Cortés și conchistadorii săi au luat atâta aur și argint cât au putut duce și au fugit noaptea din oraș, la aliații lor din Tlaxcala. Șase luni mai târziu, cu ajutorul întăririlor venite de pe coastă și al unei mari oști tlaxcaltece, au reușit să distrugă Tenochtitlanul. La atac, Cortés a folosit 13 corăbii mici pe care le construise între timp. A tăiat aducțiunea de apă potabilă, slăbindu-i astfel pe apărători, pe care i-a atacat de pe apă, nimicind nu numai orașul, ci și imperiul aztec.
„Pe steagul Mexicului se vede un vultur care stă pe un cactus și sfâșie un șarpe.”
