Spre deosebire de azteci sau de incași, mayașii nu au alcătuit niciodată un imperiu unitar, cu un singur domnitor și o singură capitală. Este vorba de o civilizație a zeci de orașe-stat, așezată pe teritoriul de astăzi al sud-estului Mexicului, al Guatemalei, al Belizeului și al părților de vest ale Hondurasului și El Salvadorului, a cărei dezvoltare a durat neîntrerupt peste trei mii de ani – de la primele așezări agricole din jurul anului 2000 î.Hr., prin strălucita perioadă clasică (250–900 d.Hr.), până astăzi, căci urmașii mayașilor trăiesc și acum pe același teritoriu și vorbesc limbile strămoșilor lor.
Orașe-stat în pădurea tropicală
Harta politică a lumii maya semăna cu un mozaic de zeci de regate independente, fiecare condus de un k’uhul ajaw„Domnul sfânt” – titlul domnitorului unui oraș-stat maya, socotit mijlocitor între poporul său, zei și strămoșii venerați.. Orașele se uneau din când în când prin căsătorii sau alianțe, dar mai des se luptau între ele, pentru drumuri comerciale, pământ agricol și, mai presus de toate, pentru prizonierii necesari vărsării rituale de sânge. Cea mai mare rivalitate a perioadei clasice au purtat-o dinastiile din Tikal și Calakmul, două orașe uriașe din pădurile tropicale de câmpie ale Guatemalei și Mexicului de astăzi, al căror conflict a durat generații și a atras de ambele părți o întreagă rețea de orașe aliate mai mici. În anul 562, Calakmul, în alianță cu orașul Caracol, i-a provocat Tikalului o grea înfrângere – atacul, după cum arată inscripțiile, a fost sincronizat cu poziția planetei Venus, de aceea arheologii îl numesc astăzi „războiul stelelor” – și l-a împins într-o eclipsă politică de peste un secol, timp în care orașul nu a mai ridicat monumente noi.
În vremea celei mai mari înfloriri, Tikal număra probabil zeci de mii de locuitori, cu temple-piramide monumentale precum Templul I, ridicat în jurul anului 732 ca mormânt al domnitorului Jasaw Chan K’awiil I. Dimensiuni asemănătoare atingeau și Calakmul, Palenque, Copán și multe alte orașe, dar niciunul dintre ele nu a reușit vreodată să le supună definitiv pe celelalte și să întemeieze un stat maya unitar – tocmai această fărâmițare politică avea să îngreuneze și să încetinească mult, secole mai târziu, cucerirea europeană.
Scrierea care a ars
Mayașii au dezvoltat cel mai complex sistem de scriere din America precolumbiană – o combinație de semne pentru cuvinte întregi și semne pentru silabe, în total câteva sute de simboluri, cu care consemnau evenimente istorice, genealogii ale domnitorilor, observații astronomice și texte religioase, cioplite în piatră sau scrise pe fâșii lungi de hârtie din scoarță de smochin, împăturite în cărți asemănătoare unei armonici.
Aceste cărți, codexurile maya, au dispărut aproape în întregime din cauza călugărului Diego de LandaDiego de Landa (1524–1579), călugăr franciscan și mai târziu episcop al Yucatánului. În 1562 a ars cea mai mare parte a codexurilor maya care se păstraseră, dar în scrierea în care a încercat să noteze scrierea maya cu litere spaniole a lăsat, fără să știe, o urmă care secole mai târziu a ajutat la descifrarea ei., care în 1562, în orășelul Maní, a ars zeci de asemenea cărți, convins că sunt „lucrarea diavolului”. Până astăzi s-au păstrat doar patru codexuri, numite după orașele în care se află – de la Dresda, de la Madrid, de la Paris și controversatul Codex Grolier –, dintre care cel de la Dresda, cu tabele astronomice detaliate, este cel mai vechi și cel mai bine păstrat. Ironia istoriei este că tocmai Landa, în aceeași lucrare în care justifica arderea codexurilor, și-a notat și încercarea de a interpreta scrierea maya cu ajutorul alfabetului spaniol; acest „alfabet”, conceput în esență greșit, a devenit secole mai târziu una dintre pârghiile-cheie ale descifrării scrierii, când lingvistul sovietic Iuri KnorozovIuri Knorozov (1922–1999), lingvist sovietic care în anii ’50 ai secolului XX, sprijinindu-se pe însemnările lui Landa, a dovedit primul că scrierea maya este în mare parte o scriere fonetică, silabică. l-a recunoscut, în anii ’50 ai secolului XX, ca pe o notare parțial fonetică. Pasul decisiv a urmat în 1960, când istorica de artă Tatiana ProskouriakoffTatiana Proskouriakoff (1909–1985), istorică de artă de origine rusă. În 1960 a arătat că inscripțiile de pe monumente consemnează evenimente istorice reale din viața domnitorilor, nu doar date calendaristice și religioase. a dovedit că inscripțiile nu consemnează doar astronomie și formule religioase, cum se credea înainte, ci și evenimente istorice cât se poate de concrete – nașteri, urcări pe tron, războaie și morți ale unor domnitori.
La fel de avansat era și sistemul numeric maya, bazat pe numărul douăzeci, în care se folosea un punct pentru unu, o linie pentru cinci și simbolul unei scoici pentru zero – mayașii au ajuns astfel, cu totul independent de civilizațiile Lumii Vechi, printre primii din lume la noțiunea de zero ca valoare numerică.
Calendarul înscris în piatră
Măsurarea timpului era o adevărată obsesie a învățaților-preoți maya. Foloseau în paralel calendarul ritual de 260 de zile, tzolk’inCalendar ritual de 260 de zile (13 numere × 20 de nume de zile), folosit în paralel cu anul solar de 365 de zile, numit haab., și anul solar de 365 de zile, numit haab, care, împletite, se repetau într-un ciclu de 52 de ani cunoscut drept Roata Calendarului. Pentru consemnarea perioadelor de timp mai lungi și pentru datarea exactă a unor evenimente anume servea așa-numitul Numărătoarea Lungă – o numărare liniară a zilelor de la data mitică a facerii lumii, care corespunde aproximativ datei de 11 august 3114 î.Hr. Tocmai încheierea unuia dintre cele mai mari cicluri ale Numărătorii Lungi, la 21 decembrie 2012, a fost interpretată greșit în cultura populară drept vestirea sfârșitului lumii – pentru mayașii înșiși, ar fi fost doar rotunjirea unui contor calendaristic, ceva asemănător momentului în care kilometrajul unei mașini vechi trece la un nou număr de cinci cifre.
Observarea cerului era la fel de precisă. Codexul de la Dresda conține tabele detaliate ale mișcării planetei Venus, al cărei ciclu sinodic de 584 de zile a fost calculat aproape fără greșeală, iar pozițiile ei erau folosite, cum am văzut, și pentru planificarea campaniilor de război. Piramida El Castillo din Chichén Itzá, în nordul Yucatánului, este ea însăși un fel de calendar de piatră: pe fiecare dintre cele patru laturi se află câte 91 de trepte, iar împreună cu platforma de sus fac exact 365 – numărul zilelor anului solar. De două ori pe an, la echinocțiu, soarele care apune aruncă un șir de umbre de-a lungul marginii scării, care se unește cu capul de piatră al unui șarpe de la bază, dând impresia unui șarpe care coboară pe piramidă.
Zei, regi și jertfa de sânge
Domnitori precum Pakal cel Mare, care a condus Palenque aproape șapte decenii, până la moartea sa în 683, erau socotiți mijlocitori sfinți al căror sânge, potrivit credinței, hrănea zeii și menținea ordinea lumii. În ritualurile jertfei de sânge, domnitorii și soțiile lor își străpungeau limba sau alte părți ale corpului cu o funie cu spini sau cu ace din țepi de pisică-de-mare, iar sângele obținut îl aduceau zeilor arzându-l pe hârtie. Una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale unui asemenea ritual – doamna Xok din orașul Yaxchilán străpungându-și limba, în timp ce soțul ei ține o torță deasupra ei – este cioplită pe un ancadrament de piatră păstrat astăzi la British Museum.
Viața religioasă era pătrunsă și de jocul ritual cu mingea pok-ta-pok, care se juca cu o minge grea de cauciuc pe terenuri înguste de piatră, cu ziduri înclinate ca litera V. Jocul avea un înțeles cosmologic profund – în cartea sfântă Popol Vuh„Cartea sfatului” – cartea sfântă a poporului k’iche’, păstrată într-o copie de la începutul secolului al XVIII-lea, cu mitul gemenilor divini și al jocului lor împotriva stăpânilor lumii subterane., el este locul înfruntării dintre gemenii divini și stăpânii lumii subterane Xibalba –, iar învinșii, potrivit unor reprezentări, plăteau uneori cu capul. La fel de sfinte erau socotite cenoteleDoline naturale de calcar umplute cu apă subterană, frecvente în Yucatán. Mayașii le socoteau intrări sfinte în lumea subterană Xibalba., doline naturale umplute cu apă subterană, prin care, după credință, se intra în lumea de dedesubt. În Cenota Sacră de la Chichén Itzá, cercetată de scafandri la începutul secolului XX, au fost găsite obiecte de aur și de jad, precum și oase omenești, confirmând vechile însemnări despre victimele aruncate în apele ei.
Căderea orașelor și ciocnirea cu Europa
În secolele VIII și IX, din motive asupra cărora arheologii dezbat și astăzi, marile orașe din câmpiile sudice – Tikal, Calakmul, Palenque, Copán – încetează unul după altul să ridice monumente și sunt părăsite. Astăzi se consideră că a fost vorba de o împletire de cauze care au acționat simultan: secete îndelungate, confirmate de analiza sedimentelor din lacuri și a depunerilor din peșteri, pământ secătuit după secole de agricultură intensivă, suprapopulare și războaie tot mai dese între orașe, care probabil au zdruncinat chiar ideea de regalitate sfântă. Totuși, nu poate fi vorba despre o dispariție completă a civilizației maya – în nordul Yucatánului, orașe precum Chichén Itzá, iar mai târziu și Mayapán, au înflorit încă secole în așa-numita perioadă postclasică.
Când spaniolii au ajuns în Lumea Nouă, tocmai această fărâmițare politică, ce slăbise cu secole în urmă orașele maya din interior, le-a îngreunat cucerirea. Spre deosebire de azteci și de incași, ale căror imperii au căzut în câțiva ani, pentru că era de ajuns să cucerești o capitală, Yucatánul nu avea un asemenea centru: familia Montejo a început cucerirea în 1527, dar controlul deplin asupra peninsulei l-a instaurat abia după aproape douăzeci de ani de lupte. Ultimul regat maya independent, cel al itza, cu capitala Nojpetén pe lacul Petén Itzá din Guatemala de astăzi, a rezistat până în 1697 – la aproape două secole după căderea orașului Tenochtitlan și a Imperiului Aztec.
Contrar mitului înrădăcinat despre o „civilizație dispărută”, mayașii nu au dispărut niciodată. Astăzi, în Mexic, Guatemala, Belize și Honduras trăiesc peste șase milioane de urmași ai lor, care vorbesc vreo treizeci de limbi maya, cultivă porumbul în mod tradițional și, în multe comunități, urmează încă vechiul calendar – dovadă că civilizația care a înălțat Tikal și Chichén Itzá nu s-a stins, ci, ca multe dintre orașele ei de odinioară, doar și-a schimbat forma.
