Potrivit descoperirilor arheologice, insulele din Caraibe au fost populate încă din jurul anului 5000 î.Hr., când au fost ocupate de grupuri de vânători și culegători. Abia în pragul erei noastre apar pe insule comunități care se ocupă cu agricultura și olăritul, nou-veniți din America de Sud – probabil din valea Amazonului, prin delta Orinocului de pe coastele Venezuelei și Guyanei, de unde s-au răspândit, prin Antilele Mici, și în Antilele Mari (Puerto Rico, Republica Dominicană, Cuba, Jamaica). Toate aceste grupuri vorbeau limbi din familia arawak, iar dintre ele cea mai mare dezvoltare culturală au atins-o tocmai indienii taíno, care au împărțit istoria insulelor cu popoare înrudite – ciboney, ciguayo, lucayo, igneri –, precum și cu nou-veniții mult mai războinici, caraibii.
Organizarea socială
În fruntea comunității stătea căpetenia, cacicul. Deși o adevărată clasă socială, în sensul controlului asupra mijloacelor de producție, nu exista, se disting limpede trei straturi: cacicul însuși; apoi nitaíno, colaboratorii săi apropiați, rude, cacici de rang inferior și vracii (behique); și, în sfârșit, oamenii de rând. Cacicul supraveghea munca pe pământul comun și împărțirea recoltei, iar strângerea de bogății era împiedicată prin obiceiuri precum ospețele rituale (areíto), la care, cu muzică și cântece, era sărbătorit cacicul sau un eveniment important pentru comunitate.
Cacicul se bucura de o prețuire aparte, putea avea mai multe soții și deținea un fel de monopol asupra religiei, căci idolii sfinți erau păstrați chiar în casa lui; interesant este că uneori cacicul putea fi și o femeie. Deși indienii taíno sunt adesea descriși ca un popor pașnic – impresie consemnată chiar de Columb –, existența prizonierilor de război aflați în slujba cacicului ca servitori personali arată că spiritul războinic nu le era cu totul străin, doar mult mai puțin pronunțat decât la caraibi.
Așezările și agricultura
Mărimea așezărilor varia, iar potrivit unor descoperiri mai noi din Republica Dominicană, unele puteau avea chiar peste 5.000 de locuitori. Locul de adunare era piața, pe care taíno o numeau batey; așezările mai mari puteau avea mai multe piețe, de formă circulară sau dreptunghiulară, întotdeauna mărginite de plăci de piatră cu petroglife
Petroglifele Numele vine din cuvintele grecești petros (piatră) și glyphein (a ciopli, a grava). gravate.
În jurul piețelor se înșirau casele: casa obișnuită a unei familii, bohío
Bohío Casă de familie cu plan circular, cu acoperiș conic din paie și pereți din trestie întăriți cu stâlpi de lemn., avea plan circular și acoperiș conic din paie, cu pereți din trestie și liane întăriți cu stâlpi de lemn și o singură deschidere – ușa de la intrare. Casa cacicului (caney) era mai spațioasă, cu plan dreptunghiular, cu acoperiș în două ape din frunze de palmier și o prispă fără pereți. Așezările erau ridicate lângă câmpurile cultivabile și lângă izvoare; fiecare era condusă de un cacic aparte, iar pământul pentru plantat era curățat prin tăierea și arderea controlată a unor parcele alese (conucos).
În agricultură, un rol important îl avea și magia: în pământ erau îngropate, cu un ritual anume, mici figurine de piatră precum piatra cu trei colțuri, simbol al fertilității care, după interpretarea cercetătorilor, amintea atât de forma maniocului, cât și de sânii femeii, și al cărei scop era să sporească recolta acestei culturi de bază. Pe câmpuri erau lăsate ca ofrande și obiecte în formă de petală sau de lacrimă, lucrate din piatră șlefuită.
Din manioc, femeile pregăteau o pâine numită casabe: coaja o îndepărtau cu muchiile ascuțite ale scoicilor, iar miezul îl răzuiau și îl stoarceau într-o unealtă specială în formă de fus (cibucán), pentru a îndepărta sucul otrăvitor al rădăcinii, înainte de a coace amestecul uscat. În hrana lor erau prezenți și ardeiul, dovleacul, arahidele și fructele tropicale (papaya, ananasul, guava), precum și peștele, care uneori era prins otrăvind ape mai mici cu planta barbasco.
Reprezentările religioase și credințele
Despre credințele indienilor taíno știm cele mai multe datorită însemnărilor călugărului spaniol Ramón Pané, care a consemnat miturile lor la sfârșitul secolului al XV-lea. Este vorba de o religie în esență animistă, în care zeitățile întruchipau forțele naturii, plantele, mineralele și animalele, iar ocrotitorii lor erau înfățișați sub forma unor figuri numite cemí. Furtul cemí-ului altcuiva era socotit o mare umilință pentru comunitatea căreia îi aparținea. Zeitatea supremă, potrivit lui Pané, se numea Yúcahu Bagua Maórocoti – creatorul nemuritor și nevăzut și stăpânul cerului, care, întrucât comunitatea taíno era în primul rând agricolă, era cinstit și ca stăpân al recoltei, al maniocului, al apei și al mării.
Temple aparte nu existau; viața religioasă se desfășura în piețe, cu participarea întregii comunități, iar cele mai importante ritualuri erau jocul cu mingea, sărbătoarea areíto și ritualul cohoba. Despre regulile jocului cu mingea se știu puține, în afară de faptul că mingea putea fi lovită cu orice parte a corpului în afară de mână și că jucătorii purtau centuri și echipament de protecție; același joc era popular și în Mezoamerica.
Spre deosebire de areíto și de jocul cu mingea, la care lua parte întreaga comunitate, la ritualul cohoba asistau doar șamanii și cacicii, singurii inițiați în tainele comunicării cu zeitățile. Înaintea ritualului, trupul era purificat intenționat prin vomă, cu ajutorul unei spatule
Spatula și lingura Spatula servea la provocarea vomei pentru purificarea trupului înaintea ritualului, iar cu lingura pulberea halucinogenă era așezată pe idolul cohoba. împodobite anume, apoi era inhalată o pulbere halucinogenă obținută din semințele arborelui Piptadenia peregrina, introdusă în nas cu un dispozitiv de prizat
Dispozitivul de prizat Unealtă lucrată cu măiestrie, cu care șamanii inhalau pulberea halucinogenă în timpul ritualului cohoba. special. După aceea, participantul intra în transă și, potrivit credinței, stabilea legătura cu zeitățile.
Adânc înrădăcinate erau și cultul morților și credința că spiritele celor morți rătăcesc noaptea și pot lua chipul rudelor vii, deosebindu-se de cei vii prin faptul că nu au buric – deosebire pe care artiștii taíno au aplicat-o consecvent și în reprezentările oamenilor, înfățișându-i pe cei vii cu buric, iar pe cei morți fără. Înmormântarea depindea de poziția socială: oamenii de rând erau incinerați sau înmormântați modest, în timp ce cacicii erau așezați în încăperi funerare speciale, în poziție șezândă, pe scaune
Duho Scaun jos de lemn, semn al autorității cacicilor și șamanilor. Era folosit la ritualurile cohoba și areíto, iar proprietarul era înmormântat pe el și după moarte. joase și sculptate (duho), care simbolizau autoritatea lor, înconjurați de obiecte de ceramică lucrate cu măiestrie.
Creația artistică
Indienii taíno lucrau obiecte din ceramică, piatră, os, scoici, metal, lemn și țesături de bumbac, dezvoltând un stil inconfundabil în care un rol important îl avea simetria dintre partea stângă și cea dreaptă a figurii, cu capul mărit față de trup. Tehnica preferată era gravarea, indiferent de material, iar motivele cele mai frecvente – broaște, lilieci, bufnițe – provin din mitologia lor. Ca instrumente muzicale foloseau cornul din scoică marină (pututo, cunoscut și în Mezoamerica, și în Anzi), zornăitoare din fructe tari, maracas din tigve uscate și tobe din trunchiuri scobite. La sărbători își pictau trupul și purtau amulete, pene colorate, coliere din scoici și benzi în jurul brațelor și picioarelor.
Cacicul Hatuey
Cacicul HatueyCăpetenie taíno din Hispaniola care a organizat rezistența împotriva spaniolilor în Cuba. Astăzi, în Cuba și în Puerto Rico, este socotit unul dintre primii eroi ai rezistenței împotriva colonizării. a fugit de cuceritorii spanioli din Hispaniola în Cuba, cu vreo sută de însoțitori, și a organizat acolo o rezistență de gherilă care a durat aproximativ trei luni, înainte de a fi capturat și, din ordinul guvernatorului Diego Velázquez, ars pe rug în 1512.
Potrivit unei mărturii de mai târziu, în timp ce Hatuey era legat de stâlp, un călugăr franciscan i-a vorbit despre credința creștină și i-a promis raiul dacă se botează înainte de moarte; când Hatuey a întrebat dacă în acel rai sunt și creștini și a primit un răspuns afirmativ, ar fi răspuns că atunci nu vrea să meargă acolo, pentru că n-ar putea îndura tovărășia unor oameni atât de cruzi. Scena l-a zguduit profund pe preotul Bartolomé de las Casas
Bartolomé de las Casas (1484–1566). Preot spaniol, la început participant la colonizare, apoi cel mai înverșunat critic al ei și luptător pentru drepturile băștinașilor din America., care după acest eveniment a înapoiat toate proprietățile și pe toți indienii pe care îi ținuse până atunci în slujba sa și și-a închinat restul vieții luptei împotriva sistemului encomienda și pentru drepturile populației indigene. În 1541 a scris celebra sa lucrare „Scurtă relatare despre distrugerea Indiilor”, în care descrie în amănunt și cu revoltă crimele coloniștilor împotriva popoarelor pașnice și ospitaliere ale Americii – o scriere care, secole mai târziu, a rămas una dintre cele mai importante mărturii despre amploarea violenței coloniale din aceste ținuturi.
Dispariția culturii taíno
Sosirea colonizatorilor europeni la sfârșitul secolului al XV-lea a adus popoarelor din Caraibe, printre care și indienilor taíno, o catastrofă culturală și biologică. Spaniolii au introdus sistemul encomienda – obligația populației de a plăti tribut în aur, produse sau muncă forțată –, care, împreună cu epuizarea și hrana proastă, a făcut populația indigenă extrem de vulnerabilă la bolile aduse de pe continentul european, mai ales la variolă. Epidemiile au redus drastic, în câteva decenii, numărul indienilor taíno, care au fost înlocuiți mai târziu cu sclavi aduși din Africa, în timp ce băștinașii supraviețuitori s-au amestecat cu timpul cu coloniștii și cu populația africană.
